Se vede că e acolo, undeva, de unde mai îmi dă câte un brânci, ca să mă împingă să fac ceva, să ies din hibernare, să renunț la comoditate...E, undeva printre copiii școlii, ori pe după poarta de intrare, ori ascunsă pe după vreun mușuroi de omăt prin care veneam, cândva, amândouă de la școală. Ori poate pe după perdelele ce nu se mai mișcă de multă vreme la ferestrele care altădată erau mai mereu deschise...
Am trecut zilele trecute pe sub ferestrele tale, Mariana. Era întuneric, era liniște, se simțea în aer parfum primăvăratic de zambile....Ici-colo ferestre luminate prin care se ghiceau familii adunate la masă, copii făcându-și teme, ori jucându-se pe tablete, bunici adăstând în pat...Doi pisoi se hârjoneau într-un tufiș de sub balcon, câini au prins să latre când m-am oprit să te salut...
Nu știu cât am rămas acolo, privind la ferestrele tale, om bun. Vor fi fost secunde, minute bune...Puteau să fie și ceasuri....mi-am lăsat mintea să fugă de ceea ce trebuie, de ceea ce se poate, de ceea ce e bine și ți-am vorbit, Mariana. Despre ce mai face cutare și cutare copil ajuns acum om mare și responsabil. Știi, Mariana, când ne-am dus cu o liotă de puști, toți ai tăi(că eu abia îi luasem pe cei de-a cincea din căușul sufletului tău) la Bodnăreni? Ce ochi strălucitori aveai! Cât de frumos le-ai vorbit oamenilor acelora, pe care îi vedeai prima dată! Cu câtă bucurie ai intrat în bisericuța boierului Luca Arbore și cum îți căutau privirea toți copiii! Copiii aceia încep să fie părinți, draga mea, și cât de mult te-ai fi bucurat să îi vezi, să îi asculți, să vezi ce frumos au evoluat! Câte sfaturi ar fi primit de la tine și fetele, și băieții! Și cîte ne-am fi spus noi două, dragă doamnă două cafe! Și sunt sigură că ai fi venit cu mine prin peregrinările prin lume, căci știu că nu-ți plăcea să stai, pur și simplu, într-un loc, decât dacă era musai și dacă așa făceai ceva de folos cuiva. Și m-ai fi cărat la tine acasă, la mămuca ta din Trușeștii Botoșanilor, acolo unde te-ai și întors de tot...
Nu te-ai ținut de cuvânt. Nu ai colindat țara roată, așa cum spuneai când scăpam noi pe coclauri. Nu ai avut răbdare să ies și eu la pensie și să ne prostim prin te miri ce stațiune și să-i facem să se închine pe bătrânii de acolo. De fapt, nici n-ai apucat să te bucuri de pensia ta....Ai lăsat tot și ai plecat...De tot...Departe...
Mi-i dor de tine, Mariana, așa cum mi-i dor de frații mei! Mi-e sete de tine, om minunat, de la care am învățat să fiu mai bună, mai răbdătoare, mai înțeleaptă! Te-am bârfit nu demult, Mariana, cu mama și cu fratele meu, la nunta căruia ai fost, bucurându-ne cu inepuizabila ta vervă!
Mi-i dor de tine, de vocea ta puternică, de energia ta debordantă, de optimismul tău contagios, de puterea ta de a trece peste mizeriile vieții cu detașarea pe care doar un om superior o are. Mi-e dor de tine și mă rog să te aibă în paza lui bunul Dumnezeu și acum, și pentru următorii șapte ani, și pentru câți vor mai fi până la sfârșitul veacurilor! Odihnește-te în pace, om frumos! Fie-ți țărâna ușoară, Mariana Vătcărău!
