Ar fi fost frumos....

E trist să afli că ai fi putut fi undeva, sus, să fii văzut, să fii evaluat pentru munca stăruitoare, să scoți la lumină școala pentru care arzi în fiece zi și că nimic din toate acestea nu vor fi să fie din motive de....tehnologie. O tehnologie care ne dă bătăi de cap; o tehnologie care, deși ar trebui să ne oblige să ținem pasul cu ea, nu ne urnește, nu reușește să ne dezmorțească, nu a putut să ne convingă că, fără ea, nu existăm. Curcubeul nostru peste Prut, proiectul nostru de suflet din săptămâna de școală altfel nu poate să fie evaluat la nivel național; platforma națională a refuzat să ni-l încarce de pe linkul școlii! Păcat de muncă, de speranțele copiilor, de seriozitatea cu care s-au implicat în toate activitățile unui proiect care chiar ne-a captivat. Sigur, nu am lucrat pentru premiu, dar era frumos...La nivel județean am luat locul I, dar ce folos? Platforma națională nu ne-a acceptat linkul de pe site-ul școlii...Poate altădată...Poate cu un alt proiect....Poate cu un alt site....Mulțumesc copiilor și părinților care ne-au fost alături! Mulțumiri și tuturor celor care m-au tot întrebat când și unde pot să ne dea votul! Proiectul merge mai departe, firește; ne vom pregăti cum se cuvine pentru ca în toamnă să derulăm activități minunate cu ocazia Centenarului. Vom învăța cântece și dansuri, vom desena și vom face expoziții, vom organiza dezbateri și întâlniri cu oameni minunați. Doar că ne-am fi dorit să ne vadă colegii din țară, să vadă că și la Suceava se fac lucruri frumoase.....Rămâne un gust amar....și un vis în așteptare...și dorința de a face ca lucrurile să meargă. Pentru că știm că se poate! Pentru că știm că avem resurse uriașe în copiii și adolescenții care ne sunt elevi! Și pentru că știm că trebuie să repunem școala pe piedestalul pe care a stat cândva! Să ne amintim de vorbele lui Vodă Rareș: Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!

Ar fi frumos sa fim si noi printre laueatii care sa participe la evaluarea nationala. https://educatiafnonf.files.wordpress.com/2018/06/scoala-altfel_18_competitie.pdf 

Rămas bun, Mariana Vătcărău!

Preasfântă Fecioară de Dumnezeu născătoare, rogu-te ai grijă de Mariana!


Azi dimineaţă cerul lăcrima înfundat, stropii fini de ploaie umezind uşor copacii, străzile, obrajii oamenilor ieşiţi, cu treburi, prin oraş. Puţină lume pe afară. Greva a închis şcoala şi, fără copiii care umpleau străzile din jur cu ghiozdanele şi glasurile lor colorate, cartierul pare să se bucure de căldura somnului de dimineaţă. Liniştea dimineţii cenuşii pare a nu fi deranjată de uşoara agitaţie din jurul bisericii Sf.Parascheva de unde, în dimineaţa asta, pleacă, pentru totdeauna, Mariana.
A fost una dintre femeile care, prin munca şi devotamentul ei, a ajutat la ridicarea bisericuţei pitite printre blocurile din jur. Era mereu prezentă la vecernie, deseori duminica dimineaţa venea aici la liturghie, dacă nu mergea la Călugăreni Adâncata, acolo unde, de ani de zile, a ajutat familiile nevoiaşe, învăţându-i şi pe elevii pe care îi avea în grijă să fie mărinimoşi, să îşi iubească şi să îşi ajute aproapele. Era un om cu frică de Dumnezeu şi cu o imensă iubire de oameni, mereu îndatoritoare, mereu gata să vină în ajutorul celor din jur. A fost un suflet deschis şi sincer şi care a fost înnobilat de divinitate cu curajul de a-şi recunoaşte greşelile şi cu bunătatea de a le ierta pe cele ale semenilor. A revărsat înţelegere şi înţelepciune către prieteni ori simple cunoştinţe şi s-a străduit să ia din paharul vieţii care i-a fost dată doar partea sa plină, doar partea sa frumoasă, doar ceea ce merita să fie văzut, auzit, simţit. Poate că în adâncul sufletului său a plâns, dar n-a lăsat lacrimile ei decât foarte rar a fi văzute şi doar trecător, ca o umbră, căci nu vroia să încarce pe cei din jur cu tristeţe ori cu milă.
S-a oprit, doar puţin, maşina care-i ducea trupul către lumea din care s-a ridicat în faţa şcolii, acolo unde s-a simţit mereu acasă, acolo unde a dat tot ce a avut ea mai bun- răbdare, loialitate, prietenie, seriozitate, dragoste de mamă, iubire de soră, prietenie sinceră şi necondiţionată, voluntarism, politeţe, generozitate, toleranţă, angajament, valori în care a crezut şi pe care le-a practicat continuu, înmulţind însutit talantul primit la naşterea sa în Truşeştii Botoşanilor. N-a ştiut şcoala să-i fie recunoscătoare; nu i-a înapoiat mai nimic din bunătatea şi optimismul pe care le-a revărsat Mariana peste noi. Nu s-a plâns vreodată şi nu i-am văzut suferinţa ascunsă, care a măcinat-o şi care ne-a luat-o. A cerut puţin, atât de puţin, şi nu i s-a dat. Prinşi de vârtejul nebuniei care înseamnă viaţa cotidiană, n-am adăstat lângă Mariana, femeia asta care a trăit printre noi o atât de imensă singurătate.
A plecat Mariana Vătcărău! S-a dus să-şi ia rămas bun de la mama către care îi era mereu gândul în ultimul timp şi care îi va da mâine sărutul din urmă. S-a dus către locurile copilăriei sale care i-au fost atât de dragi şi de care, într-un fel, nu s-a despărţit niciodată. S-a dus să-şi întâlnească tatăl mort de tare multă vreme şi pe care l-a purtat mereu în suflet, lipsa lui în copilărie făcând-o să îndure multe pentru ca Marian, băiatul, sufletul, raţiunea ei de a trăi să nu crească fără tată. Tot acolo îl va întâlni şi pe tatuţa, cel de-al doilea soţ al mamei ei, care a suplinit cu dragoste şi bunătate rolul adevăratului părinte, înconjurând-o cu iubire şi primind, la rându-i, iubire nemăsurată care a revărsat râuri de lacrimi la punerea lui în mormânt.
Rămâne în urmă Marian şi visul neîmplinit al mamei de a-l vedea în rând cu lumea, însurat cu acte în regulă, aşa cum trebuie să fie după normele nescrise ale vieţii simple, corecte şi sănătoase după care a fost crescută ea. Visul se va împlini însă curând, căci Irinuca îi este de multă vreme alături lui Marian şi lacrimile ei vor fi uscate de dragostea cu care Mariana îi va veghea de undeva de sus.
Rămas bun, Mariana!Rămas bun, Doamna Învăţătoare Vătcărău! Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, iar puiului şi mamei tale să le dea puterea să bea şi acest amar pahar care le-a fost menit!

Un gând bun pentru Mariana Vătcărău, cea care a fost 40 de ani învăţătoare

Nu pot vorbi de Mariana la trecut....Mi-e peste puteri. Ma cutremur ca şi cum m-aş scutura de un vis urât şi îmi spun că e doar o farsă, o glumă proastă, o vorbă zvârlită aiurea de oameni fără suflet....
Nu am acum puterea să scotocesc printre fotografii vechi, făcute cu ani în urmă când, două zgubilitice, umblam de-a droanga pe cărările patriei cu câte o haită de copii după noi în ceea ce aveau să fie cele mai frumoase amintiri ale noastre şi ale copiilor de atunci- expediţiile Cutezătorii. Am montat şi demontat corturi, am oblojit bătături, am slugărit pe la cabane montane(la Cetăţile Ponorului eu eram "doamna două cafe", ea- "doamna trii salate"!) pentru a obţine mâncare caldă gratuită pentru copiii noştri, am cerşit pâine pe cartelă pe la primăriile din Alba şi Maramureş, ne-am sfătuit, ne-am sprijinit, ne-am împărtăşit bune şi rele din viaţa de familie...M-a ajutat ca o soră mai mare, m-a însoţit la nunta fratelui meu, pe care-l cunoştea de mic, mi-a fost alături la moartea tatălui meu cu vorba ei blândă şi drăgăstoasă, m-a încurajat atunci când eu sau fetele mele aveam examene, mi-a cerut părerea când se ivea câte o problemă la şcoală...
Voi răvăşi cânva sacul cu fotografii vechi şi voi sta de vorbă cu ea....Acum nu pot...Încă nu pot folosi trecutul pentru ea...