Copiii celebrează Unirea Principatelor

În miez de iarnă, uneori cu geruri de crapă pietrele, alteori cu temperaturi mai blânde și cu omăt pufos, uneori chiar fără alte semne de iarnă, celebrăm un eveniment impropriu numic mic. Nu a fost nimic mic în Unirea Principatelor realizată în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie) și apoi al Valahiei (24 ianuarie). Nu a fost nimic mic în sprijinul pe care, fățiș ori mai de nevoie, cele șapte puteri garante l-au acordat acestor mici țări azvârlite de soartă în calea tuturor răutăților, vorba cronicarului. Nu a fost nimic mic în confruntările politice interne între grupările conservatoare, opace, mereu contra oricărei schimbări, și grupările liberale, grupurile de bonjuriști (soroșiștii de azi!) care, cu studii făcute în Occident, își doreau modernizarea lumii și la ei acasă. Nu a fost nimic mic. Dimpotrivă. Unirea realizată atunci a devenit nucleul României de azi, magnetul care a atras românimea către întemeierea unui stat unitar, al tuturor celor ce vorbeau și simțeau românește.

Elevii școlii noastre au celebrat, în felul lor, actul acesta istoric: cu poezii, cu cântece, cu dramatizări, cu medalioane istorice, cu desene, cu portofolii ce au evidențiat cronologia, personalitățile implicate, ideile promovate atunci, consecințele imediate, importanța evenimentului, ca și modul în care acest eveniment s-a reflectat în presa românească și europeană. În sălile lor de clasă ori pe holul mare al școlii, mai micii ori mai marii participanți au omagiat evenimentul și pe cel care, de atunci, este simbolul său.

Afară, în curte, au încins apoi, cu toții, o Horă a Unirii. Mai multe, de fapt, mai multe cercuri alcătuite din oamenii aceștia mici care mâine vor fi mari și vor trebui să găsească în ei puterea de a fi, de a rămâne împreună cu ceilalți. Pentru că unirea face puterea, nu-i așa? Și pentru că azi ideea de unitate s-a sfărâmat și vinovați de asta suntem noi, adulții care suntem chemați să îi educăm, să le formăm fundamentul cetățenesc. Reuși-v-om, oare?

Felicitări doamnei Alina Nistor, responsabilă de proiect, și colegilor implicați alături de cei 355 de elevi în celebrarea unui moment astral al istoriei românești: Baltaru Daniela, Matei Ştefania, Popescu Anca, Croitor Viorica, Ciobanitei Valentina, Butnariu Elena, Lupașcu Loredana, Andreuță Mariana, Mihăilă Anamaria, Seserman Diana-Anastasia, Flandorfer Daciana- Alina.

Și, precum Cato cel Bătrân cu Cartagina, reiau și eu și o voi relua mereu (în fond, ce mă costă?) ȘCOALA ARE NEVOIE DE O SALĂ DE SPECTACOLE!!!

Cu Luceafărul pe umeri...

A fost Ziua Culturii Naționale. A trecut. Cineva spunea, hâtru, că urmează 364 de nopți ale acesteia. Am luat-o ca glumă. Dar modul în care este tratată cultura în lumea românească mă îngrijorează. Îmi amintesc cumva cu jind de memorabila replică a premierului britanic Winston Churchill care, în momentul în care, prezentându-i-se în cadrul şedinţei Guvernului bugetul anul (Regatul Unit, ca și mare parte a Europei, se afla în plin Al Doilea Război Mondial) având la cultură 0 lire sterline, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a uitat urât la funcţionarii de la Finanţe. „Suntem în război,” s-au apărat aceştia în fața privirii fioroase ce se ivea din spatele unui trabuc uriaș. „Şi atunci pentru ce luptăm?!”, a întrebat Churchill. Deci… noi pentru ce luptăm, cu un buget cvasinul?

Când vine vorba de școală, aici eforturile aparțin exclusiv educatorilor și educabililor. Nimeni nu dă un ban pe niciunii. Noroc cu apostolatul la care slujitorii școlii se înhamă încă de când învață să fie educatori. Un apostolat fără de care…. Nici nu mă mai gânesc la relația cultură-noapte pe care a făcut-o un șturlubatic pe rețelele media. Apostolat fac și colegii mei de la școală. Mereu. Cum am făcut-o și eu vreo 40 de ani. Dar o fac pentru că știu că aceasta-i misiunea lor: să deschidă ochi. Și nu e vorba de ochii aceștia biologici, cu care elevii lor văd, ci ochii aceia interiori, cu care oamenii se deschid către Univers, fie el cel mare, nelimitat, plin de tot soiul de corpuri cerești, fie de cel interior, atât de complex și greu de descifrat și el.

Copiii noștri au celebrat, în felul lor, ceea ce înseamnă cultura. Îndrumați de profesorii lor, au recitat, au dansat, au discutat, au argumentat, au desenat, au cântat, au celebrat nume mari ale culturii noastre, căci nu se poate uita că Ziua Culturii e Ziua Luceafărului nostru. Sălile de clasă, holul mare și, mai ales, biblioteca școlii le-au fost spațiul de manifestare a sensibilității, creativității și imaginației lor. În sufletele lor, încărcate de emoții, vor rămâne amintirile unui eveniment în cadrul căruia au ieșit în față. Au fost văzuți. Au fost auziți. Au fost apreciați. Câtă nevoie au de validare! Și cât de mult i-ar trebui școlii de un spațiu propice unui asemenea tip de activități! O sală de festivități, o sală de spectacole, o sală mare care să permită copiilor și aparținătorilor lor să se bucure de mai micile ori mai marile lor realizări. Când s-a ridicat școala era haosul de după revoluție și nimeni nu s-a gândit la asta. După ce s-a tot retrocedat de ici și de acolo, nu prea a mai rămas spațiu. Din ceea ce ar fi trebuit să fie arealul unui complex școlar modern, cu cantină, și sală de sport, și bazin de înot, și sală de spectacole, a rămas un ciot pe care s-a înghesuit, cu chiu cu vai, sala de sport. În rest, un ciot de parc pe care voiau să ni-l ia cu ceva ani în urmă. Ooofff, iar m-am luat cu criticile, în loc să rămân la oamenii aceștia minunați care încă țin școala în picioare. Și care slujesc cultura română cu sufletele lor generoase. Și, de multe ori, cu portofelul personal. Felicitări copii, urmași ai lui Nică a lui Ștefan a Petrii Ciubotariul! Felicitări, Smaranda Păstrăv, Loredana Pașcan, Elena Roboschi, Cristina Gontaru (coordonator de proiect) și Geanina Bernicu (omul care sprijină pe toată lumea), tuturor celorlalte cadre didactice din școală care au răspândit firimituri din sufletele lor în sufletele copiilor de Ziua Culturii Române!

Sărbătoare națională

Nu-mi amintesc care a fost primul cântec patriotic pe care l-am învățat. Și nici când s-a întâmplat asta. Îmi amintesc, însă, că simțeam că undeva, în interiorul meu, se năștea un fel de bucurie care voia să iasă afară în ritmurile acelor marșuri menite să înflăcăreze mintea mea de copil. Eram în clasele mici, cu siguranță. Dar știu că, prin intermediul acestor cântece, am învățat, puțin câte puțin, cine suntem noi, ca neam. Tot de acolo am învățat cuvinte noi – patrie, republică, măreț, datorie, vitejie, eroi și eroism… Ritmurile acelea mă construiau ca om. Ca cetățean. Ca luptător. Asta știu acum, adult fiind. Atunci mi se părea o joacă. Îmi plăcea să cânt. Îmi plăcea să particip la serbările școlare. Mi se părea că așa, cântând cu bucurie, cu încredere, cu toată credința, îmi făceam datoria. Nu față de Patria care îmi era, încă, o idee abstractă, fără nici un fel de corespondent în viața reală. Nu față de republica despre care habar n-aveam ce e. Nu față de poporul pe care încă nu mi-l puteam imagina, ci față de familia mea și față de eroii din poveștile pe care mi le transmiteau cântecele. De ce aceste gânduri acum, azi? În ajun de 28 noiembrie? În apropiere de Ziua Națională? Tocmai din pricina acestor date-simbol pentru noi, locuitorii României. Tocmai pentru că azi am ascultat niște cântece despre Patrie, despre neam, despre eroism, despre datorie. Să vezi copii de clasele primare nu doar cântând, ci punând în vorbele lor tot suflețelul lor în care asemenea exerciții pot sădi semințe care vor da rădăcini puternice și sigure, rădăcini care vor crește păduri rezistente la orice fel de intemperii, să vezi asemenea manifestare e un privilegiu. Pentru că mă duc înapoi în copilărie. Pentru că mă bucur să văd că încă se mai poate. Pentru că aș zice că încă mai merită să avem speranțe. Speranțe care strălucesc în ochii aceia inundați de cuvintele cântecelor pe care le interpretează într-o zi de sfârșit de toamnă, fără să înțeleagă toate cuvintele, dar convinși că, sub ochii învățătoarelor lor , își fac datoria. Au cântat. Copii mici și copii mai mari. Au recitat. Copii mici și copii mai mari. Au creat poeme pentru Bucovina leagănului lor și pentru România, leagănul lor cel mare. S-au poticnit. S-au încurcat. Au mai uitat vorbe. Au roșit. Asta înseamnă că încă mai putem spera. Doar că, pentru ca speranțele acestea să nu rămână doar amintiri, e nevoie ca lucrurile acestea să se repete. E nevoie ca sufletul românesc să fie mângâiat și crescut curat, cu adevărul spus chiar dacă va părea să doară, dar care va crește drept arborii pădurii. E nevoie ca activități care să scuture zgura minciunilor, exagerărilor, ocultării realității să se organizeze mai des, dar fără fanfaronadă, fără ostentație, fără maximizarea unora și minimizarea altora în fărurirea istoriei. Căci istoria, mai devreme sau mai târziu, își demonstrează forța și scoate adevărul la lumină. Și așa cum lumina solară e suficientă pentru toată lumea de pe planetă, și educația trebuie să lumineze mințile astfel încât să înțeleagă că toți avem loc în istorie și că de fiecare depinde felul în care vom rămâne în ea, prin lumina adevărului, ori prin subteranele minciunii. Lumina e în carte și cartea îi așteaptă să îi facă oameni. Până vor citi tot mai multe despre ceea ce sunt oameni, și neamurile, și patriile fiecărui neam, cântecele pot să le fie un start. Alese cu grijă, și interpretate ca niște spovedanii. Cu bucurie mă înclin în fața dascălilor care au sădit semințe bune și de folos în sufletele învățăceilor lor. Cu recunoștință pentru « dictarea națională » inițiată de consilierul educativ Laura Dascălu, pentru învățătoarele (iertați-mă că nu folosesc titulatura aceea de profesor-nu-știu-de-care, dar, pentru mine, învățător este cel mai frumos titlu pe care-l poate purta un om al școlii; însuși Iisus este numit mereu Învățător !) care au pregătit cântecele patriotice cu puștii lor, pentru profesorii de gimnaziu implicați în organizarea și desfășurarea activității de azi, care a celebrat Ziua Bucovinei și Ziua Națională.