După ani și ani....zice o melodie. După ani și ani...
Pauzele lungi au fost singurele prezențe concrete ale acestui blog în ultimii ani în lumea pe care și-o dorea aproape. Pauzele repetate și absențele lungi sunt, de obicei, preludiul unei morți anunțate....
Nu școala prezentată aici are vreo vină în inducerea acestei stări de comă. Școala a continuat să existe, să crească, să se dezvolte...Nu foarte ușor, nu spectaculos, nu pe măsura posibilităților sale(departe chiar de asta!), dar s-a străduit să trăiască. Frumos. Și bine. Și frumosul și binele venind nu doar de la oamenii săi, ci și de la cei care, chipurile, diriguiesc prioritatea națională numită educație. Ca urmare, nici frumosul n-a fost tocmai frumos și nici binele n-a fost mereu bine.
Inițiatorul blogului a indus coma propriei creații. Nu neapărat voit. Situații zăpăcite, evenimente aiuritoare, discuții contradictorii, afirmații incredibile, toate consumatoare de timp, de nervi, de răbdare, au contribuit la retragerea în sine, la renunțări, la lehamite și la o pauză pe perioadă nedeterminată.
Revenim. Ar fi bine să putem deveni o oglindă. O oglindă care să reflecte gânduri, fapte, visuri, proiecte, realizări, puncte tari, puncte slabe, amenințările și oportunitățile ce ne stau ăn față. Printre planificări și deadline-uri, legi și ordonanțe de urgență, miniștri, inspectori și directori, examene și excursii, simulări și ședințe, note și calificative, baluri și concursuri, promisiuni și abandonuri, angajamente și renunțări, șefi de promoție și corigențe, olimpiade și repartiții computerizate...
Revenim, deci. Cu credința că, fie și doar ca ideal(care, ca orice ideal, nu poate fi atins, nu?), merită să încercăm să renaștem. Nu va fi tocmai ușor; e nevoie de spirit de echipă, de solicitudine, de colegialitate, de timp, de empatie, de reconsiderarea ego-ului, de repoziționare în cadrul organizației, de regândirea rolului individului în cadrul grupului...E nevoie de spirit de sacrificiu, de răbdare, de dăruire...E nevoie de visuri, de aripi, de zbor...
Doar împreună, și cu toate valorile și principiile mai sus menționate devenite laitmotiv al activității tuturor, putem crea un proiect de dezvoltare instituțională real, care să schimbe paradigma existenței noastre ca instituție de cultură de cea mai bună calitate. Doar așa am putea ieși din situația de navigant în derivî în care suntem de ani întregi(eram gata să spun de ani buni, dar nu e nici pe departe așa). Doar așa am putea deveni o organizație puternică, viabilă, demnă și respectată în comunitatea din care face parte. Altfel, orice schimbare despre care se face vorbire nu rămâne decât o chestiune de campanie, de probă de concurs de directori, de măiestrie în a plagia, de pe cine știe ce siteuri, documente complet rupte de realitatea în care muncim. Și în care trăim, nu? Doar școala ne ocupă mare parte a timpului individual, nu? Sau doar clamăm aceasta, atunci când vrem să arătăm de ce merităm ceea ce solicităm guvernanților noștri...
E mult de lucru. Sunt multe de făcut. E și cu cine să se facă schimbarea paradigmei. Trebuie doar să se vrea. Real. Activ. Efectiv. Trebuie să se dea un semnal. Puternic. Clar. Fără mișcările de dute-vino cu care am fost amețiți de mult prea multe ori și de mult prea mulți ani.
Visez doar, sau e posibil? Vom reuși să producem schimbarea? Posibil.....improbabil....Rămâne să ne demonstreze timpul că e doar vis, ori că visul e transformat în realitate....
Până una-alta, oglinda e aici...Va incerca să reflecte cât mai mult! Și cît mai bine. Din perspectivă personală, desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu