Ziua lor e în fiecare zi. Sau așa ar trebui să fie.

La mulți ani, copii! Bun reîntors în copilărie, adulți!

Altfel de mai

Mai cu parfum de liliac și culoare de bujori. Mai cu privighetoarea lui Macedonski și cu primăvara lui Vivaldi. Mai cu cireșe verzi și cu visuri de adolescenți...Mai. Florar. Veselie. Căldură.... Această lună mai e puțin ...altfel. E frig, cu șfichiuiri de vânt și averse de ploaie, cu temperaturi mici și cer neguros, cu soare zgârcit și trecători zgribuliți... E trist, tare trist acest sfârșit de lună mai. În mod firesc, ar fi fost gălăgie, muzică, flori, cuvinte încurajatoare, râsete, fotograafii, rochii vaporoase, îndemnuri și urări, proiecte și visuri, pantofi noi și săruturi timide....Ar fi fost. Nu e nimic din toate acestea pentru că legea nu permite. Că legea....ce știe legea? Ce știe ea despre ce e în sufletul adolescenților ce-s gata să plece și închidă poarta școlii în urma lor? Ce știe legea despre emoțiile lor netrăite, și vorbele lor nerostite, și visurile lor neîmpărtășite? Ce-i pasă legii de nerăbdarea cu care au așteptat sfârșitul de gimnaziu? De dorința lor de a fi și mai frumoși decât sunt în mod obișnuit, de frământarea aceea interioară de a fi cum n-au mai fost vreodată? Daaaa.... Era sfârșitul de mai vremea cursurilor festive, a banchetelor, a fluturărilor de plete și a jocurilor de-a copilăria...Era....Anul acesta nu mai e. Și să nădăjduim că doar acest mai nu e ce ar trebui să fie. Să nădăjduim că lumii acesteia îi va veni, cumva, mintea la cap, și nu va mai aresta visarea, și bucuria, și joaca, și neliniștea, și culoarea, și suflete de adolescenți... Să nădăjduim. Și să facem cumva să merităm ceea ce natura oferă cu atâta generozitate, toată frumusețea ei, unor creaturi care nu știu să o prețuiască decât atunci când această frumusețe e arestată. Veți pleca, absolvenții noștri, căci așa este firesc. Noi, oamenii mari din școală, ne-am străduit să vă construim aripi mari și puternice, pentru ca trecerea voastră prin viață să fie cât mai înaltă și cât mai sigură. Fiecare dintre voi, asemeni lui Icar, ați luat din ceea ce v-am dăruit, ceea ce ați vrut, ce v-a plăcut, ce v-a interesat. Zborul vostru fi-va, ca urmare, pe măsură. Să zburați sus și departe! Lin n-o să vă fie mereu zborul, că nu se poate doar așa, dar mi-aș dori să știu că nu vă veți înfricoșa și nu veți da înapoi atunci când vă vor apărea obstacole în cale. Oriunde veți ajunge, și oricât de minunată vă va fi viața, să nu uitați de Patrie, de Neam și de Credință! Doar așa veți simți că rădăcinile vă susțin mereu și că seva voastră e mereu alimentată cu ceea ce înseamnă spiritul strămoșilor! DRUM BUN! - CLASA a VIII a A, prof. diriginte Dorina Murariu - CLASA a VIII a B, prof. diriginte Ligia Bleorțu - CLASA a VIII a C, prof. diriginte Liliana Finașcu - CLASA a VIII a D, prof. diriginte Dorel Finașcu - CLASA a VIII a E, prof. diriginte Cătălin Savin - CLASA a VIII a F, prof. diriginte Adriana Florea SĂNĂTATE, MINTE ȘI NOROC!

Cu tristețe, gânduri despre școală și lume.... ori viceversa...

A fost secetă, în ultima vreme pe aici. N-am găsit cuvintele potrivite pentru a exprima sentimente, și gânduri, și trăiri, și spaime, și nădejdi, și deziluzii, și câte s-au mai agățat de mintea și de sufletul unui dascăl ce nu-și putea imagina, atunci când, tânăr și încrezător, într-un alt veac, și într-un alt mileniu, pornea la drum în lumea școlii convins că, dacă a rămas ceva nefăcut în această lume a copiilor, sigur se va realiza în următoarele săptămâni. Sau luni. Nicidecum ani. Am constatat acum, cu tristețe, că vor mai trece decenii, ori poate veacuri întregi, până când școala va fi școală, și omul va fi om (iertare, bădie Mihai, că ți-am șterpelit cuvintele, dar atâta-s de mândre și de adevărate că nu mai e nevoie de altele ca să îți faci mata o idee despre ceea ce visai într-un alt veac ce pare să nu se mai termine, într-atâta-s de nefăcute toate). Școala nu e școală. E așa, un fel de ogradă înlăuntrul căreia mișună copii mai mici și mai mari spre a-și admira, compara și cântări cele mai noi modele de bascheți, blugi ori telefoane mobile, spre a-și etala cele mai trendy modele de hanorace, unghii ori extensii de păr, spre a-și savura primele flirturi, ori pentru a-și înghiți primele trădări și nicidecum un spațiu în care să începi să te constuiești, să descoperi, să dezbați, să îți șlefuiești limbajul și personalitatea. Școala nu e școală pentru că nimănui nu pare să îi pese de ea. Altfel nu se explică faptul că ni s-au schimbat miniștri ca șosetele, că niciunuia dintre miniștrii noștri nu le-au trebuit cei 6% din PIB, că ceea ce se transmite azi, se anulează mâine și ce trebuie făcut poimâine s-a abandonat de multă vreme, pentru ca să se facă ceva cândva din ceea ce trebuia făcut de multă vreme... Școala nu e școală pentru că toată lumea știe mai bine decât oamenii școlii ce e de făcut, în timp ce oamenii școlii au de făcut treburile altora - să golească sălile de clasă cu trei zile înainte de alegeri ca să aibă niște unii timp să pună cotețele acelea numite cabine de vot; să redacteze milioane de proiecte, rapoarte, planuri, portofolii, dosare și dosărele în n-șpe exemplare, să dea cu mătura și cu mistria, să cumpere din buzunar, sau să cerșească la părinți burete, cretă, mătură, șervețele, hârtie igienică.... mă rog, de toate câte nu-s în fișa postului. Fișa postului? O himeră în ultima vreme, cu mai multe amendamente decât articole de bază; cu adaosuri la adaosuri, de nu le mai știe nimeni și toată lumea pleacă ochii, își înghite neputința odată cu o vorbă strămoșească strecurată printre dinți și face ce se cere, că altfel... Școala încă nu e școală, pentru că cei care ar trebui să-i arate calea nu se pricep, nu au idei și nu au viziune de ansamblu. Ei au doar culoare politică. Școala încă nu e școală pentru că nu e racordată la nevoile unei lumi într-o continuă maree. Când avem una, nu avem alta. Când avem alta, nu mai avem una. Când le avem pe amândouă, constatăm că nu ne mai trebuie, că sunt altele de căutat, de găsit, de rânduit.... Triste gânduri, nu-i așa? Tare triste... Ele izvorăsc dintr-o imensă neputință, dintr-o uriașă furie, ambele clădite acum, în vremuri de criză sanitară, care ne-au descoperit adevărata față a lumii în care trăim, care au scos la lumină murdăria din lume și din oameni, care au constatat goliciunea împăratului... E neputința omului care, iar și iară, e pus să muncească așa, a-mboulea, doar ca să se arate că se face ceva. E furia omului care, iar și iară, constată că lumea pe care și-o dorea a fi construită e una de carton, una închipuită, una de fațadă în care minciuna, sfertodoctismul, jemanfișismul, superficialitatea, șmecheria, golăneala, oportunismul, miserupismul și alte variațiuni sunt valorile către care țintește omul care.... încă nu e om. Noroc cu câteva perechi de ochi strălucind în fiece clasă, cu câteva perechi de urechi ciulite prin fiecare bancă, noroc cu cei câțiva puști care te întreabă, pe whatsapp, ce faci, noroc cu câte o Maria întâlnită pe stradă, călare pe trotinetă, care îți spune că ești cel mai tânăr prof din școală (deși tu mai ai un prag și te pensionezi)...noroc cu de astea.... că mai trece tristețea....