Bucurându-ne de România în fel și chip....

Anul acesta s-a făcut să aniversăm România altfel. Umblându-i pe coclauri. Căutând oameni, fapte, locuri. Impregnându-ne cu fragmente din ceea ce e ea în fiecare clipă, în fiecare colțișor al ei, în fiecare dintre cei din jur, în mijlocul cărora trăim. Am dat o fugă prin munții Bucovinei, micul nostru colț de Românie. Să ne bucurăm de aerul tare, de început de iarnă. Să cunoaștem câte ceva din ceea ce fac oamenii arboroasei. Să ne umplem sufletul de liniște și bucurie și tezaurul de amintiri cu crâmpeie de liniște. Nenorocita asta de pandemie în care ne afundăm parcă tot mai mult, n-am apucat să facem mare lucur noi, cei din 7A. Nici nu ne-am cunoscut foarte bine, că ne-am și trezit aruncați într-un altfel de școală, una care ne ține la distanță, care ne îndepărtează, care nu ne lasă să ne bucurăm unii de ceilalți. Ne-am luat inima în dinți, și noi, și părinții care ne-au permis să fugim puțin de-acasă, și am luat drumul muntelui, mai mult spre a ne cunoaște, decât spre a cunoaște. Am și cunoscut câteva locuri și oameni și fapte minunate: Voronețul, cu povestea lui spusă în fresca albastră ca cerul ne-a amintit de Vodă Ștefan și de înțeleptul sihstru Daniik; Vama, cu a sa Letiția Orșivschi și incredibil de multele, și variatele, și minunatele ouă din cel mai mare muzeu dedicat oului cel începător al vieții, muzeu din care înveți istorie, și folclor, și sociologie, și geografie, și etnografie, și biologie, dar și valoarea pasiunii, și muncii, și perseverenței umane. Valea Bistriței ne-a primit, la Cârlibaba, cu susur de Bistriță Aurie depănând povești din alte vremi, cu căldura unor gazde bune și prietenoase, cu o incredibil de furtunoasă noapte de trecere în iarnă, copiii găsind aici prilej de joacă, și cântec, și prietenie, și povești, și amintiri răzlețe... Și, dincolo de toate, gând bun României pe care și-o doresc mai bună, mai caldă, mai apropiată de oamenii ei. O Românie în care toată lumea să se simtă valorizată. O Românie care să ofere bune modele sociale celor care abia deschid aripile pe sub cerul ei. O Românie care să pună preț pe oamenii ei (pe cei mulți, că cei puțini știu ei să se valorizeze între ei), o Românie care să-și țină acasă copiii, să le dea posibilitatea să-și făurească un viitor demn și drept aici, acasă, și, în același timp, să o facă pe ea, pe această Românie, o Patrie de iubit și de respectat. O Românie pe care au desenat-o pe albul zăpezii și căreia i-au urat La mulți și buni ani! Later edit: Uitasem; n-am apucat să fac o poză, măcar, că m-au luat complet prin surprindere: la revenirea acasă, un grup de părinți ne-a primit cu marșul Treceți batalioame.... Am amuțit! În liniștea rece a nopții de iarnă, încă fără zăpadă șa Suceava, vocile acelea, și oamenii aceia, mi-au dat o incredibilă stare de bine!!! Cred că mai avem salvare! Oamenii aceștia mi-au dat speranța!