A fost și nu mai vrem să fie

9 octombrie poate fi o zi obișnuită. O zi de toamnă, de obicei aurie, cu ploi de frunze plângându-se de trecerea verii, cu arbori sfădindu-se cu vânturi mai tari ori mai suave, cu zgribuliri de pene păsărești rămase în urma celor fugite spre sud , cu câmpuri răscolite și livezi colorate și cu oameni alergând de colo-colo... O zi obișnuită... O lume obișnuită... Sau nu... Nu chiar. 9 octombrie e o zi tristă. O zi de comemorare a suferinței unui număr tare mare de oameni care nu aveau altă vină decât cea că aparțineau unui neam. Din 9 octombrie 2004, în România se comemorează suferința celor care, începând cu 9 octombrie 1941, au fost supuși deportării în Transnistria. Primii au plecat chiar din Bucovina noastră, dar, din nefericire, puțini s-au mai întors. Drumuri lungi și grele, lipsă de hrană, de îmbrăcăminte și medicamente, umilințe, mizerie, gloanțe și bâte, adăposturi improvizate, toate acestea au condus la moarte. Mii, zeci de mii de evrei și de rromi au avut o asemenea soartă de care, din nefericire, multă vreme n-am știut. Și dacă noi nu am știut, e bine ca cei de azi să știe. Să afle, să înțeleagă, să conștientizeze. Ca să nu permită, atunci când vor fi mari, să se repete asemenea grozăvii. Ca să nu devină abuzatori. Ca să nu facă rău nimănui și nici lor înșiși. Ca SĂ NU MAI FIE AȘA CEVA! Asta am urmărit prin activitatea desfășurată în 7 octombrie cu copii din clasele a VI a și a VII a. Vizionarea documentarului Ultimul lagăr al copiilor a creat baza unor discuții care s-ar fi putut prelungi foarte mult. S-au făcut recenziile unor romane apărute în ultimii ani, cărți care au plecat din experiențe personale ale eroilor lor. S-au exprimat opinii, s-au pus întrebări și s-au încercat răspunsuri, s-au făcut descrieri de personaje și situații, s-au făcut propuneri de activități... S-a concluzionat: nimeni nu e stăpânul nimănui! Nimeni nu are drept de viață și de moarte nimănui! Nimeni nu trebuie să moară pentru că așa vrea te miri cine!