Ortodocşii români sărbătoresc în fiecare an la 30 iunie ,,Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”. De când au apărut primele şcoli în spaţiul românesc învăţătorii, şi mai apoi toate cadrele didactice care învaţă copiii, au sărbătorit în 30 iunie Ziua Învăţătorului.
30 iunie a fost aleasă şi ca dată de ,,naştere” a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România fiindcă în chiar 30 iunie 1927 Tribunalul Ilfov a autentificat statutul acestei asociaţii prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarităţii între cadrele didactice la nivelul României Mari -corolar al tradiţiei asociative învăţătoreşti începută la 1869 în diferitele provincii în care exista şcoală românească. Mai mult, sediul din perioada interbelică a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România a fost în Bucureşti pe chiar strada Sfinţii Apostoli la nr 14.
Profesorii, educatoarele şi învăţătorii din România s-au simţit onoraţi să fie serbaţi şi felicitaţi de ziua apostolilor în fiecare an. Şi an de an, de chiar ziua apostolilor, li se aduce aminte că au cea mai nobilă misiune pentru care merită făcute orice sacrificii asumându-şi apostolatul. În 1923, la un congres al lor ţinut în Arad, învăţătorii au fost numiţi ,,cei bogaţi în lipsuri, în îndatoriri şi iubiri de moşie,,.
Ziua Învăţătorului a fost atât de împământenită încât şi regimul comunist a păstrat-o la 30 iunie trecând însă sub tăcere că în aceeaşi zi Biserica Ortodoxă Română are în calendar ,,Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”, iar Biserica Română Unită cu Roma are în calendar ,,Adunarea celor 12 Sfinţi Apostoli”.
Şi adaug:
În mesajul Tronului către un congres AGIRO interbelic regele Ferdinand spunea: ,,Dacă soarta nu m-ar fi pus acolo unde sunt, aş fi fost învăţător”. Sunt sigură că Măria Sa ar fi fost un bun învăţător, căci era bun şi blând şi înţelegător şi iubea copiii. N-a fost să fie; lui, destinul îi pregătise altceva.
Au fost însă, de-a lungul vremii, mulţi învăţători în lumea românească, unii dintre ei, precum Domnu Trandafir, intraţi în istorie. Şi li s-a spus aşa nu doar pentru că îi învăţau pe copii să descifreze misterioasele semne lăsate de plumb pe hârtie, ci pentru că îi ajutau pe toţi cei care îi cercetau, care le cereau ajutorul, care vroiau un sfat pentru mai binele lor imediat ori de perspectivă.
Din cine ştie ce motive, mai mult ori mai puţin subiective, mulţi învăţători, absolvenţi ai celebrelor Şcoli Normale ori ai liceelor pedagogice de mai curând, au optat pentru titulatura de profesor. Conform legislaţiei, li se cuvine, căci au continuat studiile, în etape şi cu programe diferite, unii obţinând licenţe în diverse specialităţi, alţii optând special pentru psiho-pedagogie. Li se cuvine, fără îndoială, noul titlu, dar vechea titulatură este parcă mai caldă, mai cuprinzătoare, mai plină de conţinut, mai expresivă. Învăţătorul este chintesenţa actului didactic dintotdeauna, de la Învăţătorul născut în Bethleemul stăpânit de romani până la Domnu Trandafir şi până la învăţătorii de azi. Învăţătorul îşi trage numele de la verbul a învăţa-pe sine şi pe alţii. Asta face învăţătorul: învaţă mereu să înveţe pe alţii şi pentru asta trebuie să înveţe el însuşi mereu, să relaţioneze cu alţii, mici şi mari, să se dăruiască în fiecare clipă ca să poată, asemeni păsării mitice, să renască mereu, să fie izvor cald de dragoste, de înţelepciune, de încredere, de linişte.
Mă înclin azi în faţa învăţătorilor mei din nordul meu de Ţară, şi mă rog la bunul Dumnezeu să le dea sănătate, celor ce mai sunt, şi să-i aibă în paza Lui pe cei care au plecat să se odihnească. Mă înclin azi în faţa colegilor mei învăţători, care se reinventează în fiecare zi, spre a fi flacăra arzândă a unei şcoli româneşti bolnave cronic. Mă înclin în faţa colegilor mei profesori cărora le aduc aminte că sunt şi ei învăţători, în felul lor, şi că misiunea lor e mai uşoară, pentru că lucrează cu copii deja şlefuiţi de munca,de glasul, de sufletul învăţătorilor.
La mulţi ani, suflete veşnic tinere!
