Bravo, absolventi!

Abia acum începe sfârșitul colaborării noastre. Se culeg roadele muncii în aceste zile. Coșul rezultatelor noastre nu este definitiv, dar e destul de plin. Cred că e suficient de clar că fără muncă nu se poate, că fără efort nu se ating limitele de sus, că fără sacrificiu nu se ajunge la bucurie. Aș vrea să fie limpede acest lucru și pentru elevi, și, în egală măsură, pentru părinții lor. Și pentru cei care părăsesc, curând clasele, și băncile, și holurile, și sălile de sport ale școlii noastre, dar și pentru cei care rămân, sau pentru cei care vor veni în spațiul generos al celei mai noi școli din oraș. Succesul elevilor depinde în cea mai mare măsură de ei, de interesul lor, de voința lor, de capacitatea intelectuală și puterea lor de muncă. Noi, ceilalți, profesori și părinți, nu suntem decât ajutoarele lor. Eu, ca profesor, nu sunt decât facilitator al învățării; dacă elevul este curios, îi răspund, dacă e perseverent, mă obligă și pe mine să fiu, dacă își dorește mai mult, mă străduiesc să îl orientez, să îi deschid ochii, să îl provoc sau să îi răspund la provocări, să dezbatem, să schimbăm păreri, să cântărim, să analizăm, să exprimăm opinii, etc. Nu pot, însă, să îl înlocuiesc la examene. Nu pot să mă împotrivesc voinței și dorințelor lui. Nu pot să transform noaptea în zi și nici roșul în verde. Nu pot să îi fac un bine cu forța, împotriva voinței lui. Pot însă să îl iubesc așa cum o face un părinte. Pot să îl îndrum așa cum mă pricep eu mai bine. Pot să îi întind mâna de ajutor atunci când o cere. Pot să îi păstrez un secret dacă are nevoie de un seif sufletesc. Pot multe să fac pentru el, dar numai dacă cere. Gata cu morala, totuși! Să ne bucurăm pentru ceea ce am obținut bine și frumos! Să așteptăm cu răbdare și speranță mai binele acolo unde, poate, s-au strecurat greșeli! Să fim sănătoși cu toții! Felicitări, copii, pentru trecerea primei mari bariere din calea pe care v-ați ales-o!