Doamna învățătoare de istorie

Câțiva, mai mulți, ani în urmă. Început de an școlar. Sfârșit de septembrie luminos, cu arbori pictați de un penel fermecat nuanțe de culori calde năvălind peste fel și fel de verde... Boboci noi în clasele a cincea. Iar o să am nevoie de timp pentru a le învăța numele. Iar o să stârnesc nedumerire și chicoteli numindu-l pe unul și uitându-mă la altul... Copii frumoși, soare în ferești și în ochii lor, parfum de frunze arămii pătrunzând până în ultima fibră... Parfum de toamnă....de toamna asta și de multe alte toamne... Le vorbesc despre mine. Ei îmi îngaimă cuvinte despre ei. Ne punem îbtrebări reciproc. Răspundem fiecare. Ne privim în ochi. Ai lor își lasă, uneori, perdeaua genelor lungi peste irizări de albastru, verde, căprui... Ai mei scotocesc pe după ochii și cuvintele lor... Le-aș lua sufletele în palmă, să le modelez ca pe cea mai prețioasă ceară de albine. Aș face din ele fluturi, și ciocârlii, și zăgani... Să zboare departe, să bucure priviri, să încălzească singurătăți, să stăpânească cerul oamenilor (căci Cerul are Stăpânul său, nu-i așa?). I-aș duce undeva, departe - departe de lumea asta tot mai mohorâtă, mai neprietenoasă, mai nelume, ca să crească frumos, și drept, și demn. I-aș învăța să cânte pe strunele șfichiuirilor de vânt și pe curgerea pâraielor de munte, pe razele de soare strecurate printre cireșe și pe valurile zgomotoase ale mării... I-aș învăța să toarcă fire de povești și să trăiască printre povești... Trop, trop, trop, trop.... Bocăneală de papucei de copil. trop, trop, trop.... - Doamna învățătoareeeee! strigă un glas de copil mărunțel. Doamna învățătoare!.... Ce frumos sună acest

doamna învățătoare

! Îmi vine în minte o icoană văzută în copilărie: Iisus privind în jos, către un copil și un miel. Și copilul privind în ochii Învățătorului. Câtă blândețe și duioșie în ochii Mântuitorului! Câtă încredere în ochii copilului! Ce viitor prevestesc amândoi împreună!

Doamna învățătoare

se aude din nou. Mă gândesc: ce fericită e doamna care este așa apelată! Cât de importantă e ea pentru copilul care o strigă! Câtă încredere are posesorul glăsciorului respectiv în cea care, asemeni Învățătorului, îi deslușește tainele Lumii și pe cele ale Vieții! Mi-aduc aminte de învățătorii mei, căci am avut mai mulți în satul meu din inima Bucovinei: Silvia Glavan, în primele două clase, apoi Ioan Galan, în clasa a treia, apoi Rodica Straticiuc în clasa a IV a. Fiecare în felul lui. Fiecare cu hachițele lui. Fiecare cu slăbiciunile lui, dar fiecare făcându-și datoria cât și cum s-au priceput ei mai bine. De la fiecare am învățat câte ceva, și atunci, și mai târziu, când, elevă la Liceul Pedagogic fiind, am avut o mulțime de ore de practică la toate nivelurile de clase primare și am încercat să fiu, să fac, să vorbesc, să relaționez așa cum mi-a plăcut, sau nu, la ei. Trop, trop, trop, trop.... papuceii pe asfalt.

Doamna învățătoare

! Mă cuprinde așa, o ușoară invidie pe cea căreia i se adresează glăsușorul acesta insistent. Dacă insistă atât, înseamnă că e ceva important. Și doamna e foarte importantă. Și ceea ce are de spus posesoarea glăsușorului o fi important. Și iar, pentru o fracțiune de secundă, mă întorc în copilăria mea, pe ulița mare a satului, mergând, pe o vreme umedă și neguroasă, de la școală către casă. În fața mea, la cine știe ce distanță (la 6 ani distanțele sunt mult mai mari decât în realitate), domnul învățător Galan( nu era, atunci învățătorul meu, dar îi știam pe toți după nume), cu pardesiu negru, cu o pălărie cu boruri mari și o umbrelă tot de culoare neagră. Din partea opusă veneau către noi, mă rog, către centru, un grup de femei și un bărbat printre ele. Cu toții îmbrăcați românește, cu cojoace albe, femeile cu broboade groase, bărbatul, cel mai în vârstă, cu căciulă brumărie și o pereche de mustăți uriașe (așa le-am văzut atunci, dar nu pun mâna în foc că uriașe vor fi fost). Când au ajuns în fața domnului învățător, s-au oprit cu toții și bătrânul și-a scos căciula, vorbind clar în răcoarea zilei neguroase de toamnă: "Săru'mâna, domnu'nvățător!" Copilul care eram a înlemnit: "Ce persoană importantă este domnu'nvățător!" Cred că atunci mi-a străfulgerat pentru prima dată ideea de a fi învățătoare! Trop, trop, trop, trop, picioarele alergând ale unui copil... Trop, trop, trop...

Doamna-nvățătoare de istorieeeee!

Tot Cerul s-a deschis și ... Să mai spun că nu pot compara fericirea acelei clipe cu mai nimic din lumea asta mare???