Din nou la școală

E iarăși mijloc de septembrie și aglomerația din sectoarele de papetărie-librărie ne amintește că vacanța mare se sfârșește (spre regretul tuturor, mici și mari) și iarăși ne vom îndrepta, pentru multe zile de aici încolo, către școală. Pentru unii e prima oară când pășesc pe una din din multele uși ale școlii. O școală care-i așteaptă să-i ajute să își înalțe aripile într-un zbor care se vrea cât mai lung, și cât mai înalt, și cât mai lin cu putință. O școală care-i așteaptă să le asculte glasurile și să le spună povești, inventate, unele, reale cele mai multe dintre ele. O școală pe care să o îndrăgească, în ciuda spuselor unora, și pe care o vor prețui mai ales după ce, mânați de vârstă și de doruri, vor pleca spre alte școli și vor înțelege toată dragostea și căldura oferite de cei care își doresc să crească, aici, oameni frumoși.

Și pentru că imaginea de mai sus ne înfrigurează, hai să o încălzim puțin cu chipuri și zâmbete:

Și, ca să ne fie tuturor bine, e nevoie de

Așa a spus eleva mea (Ali, îți amintești?) și n-am nici un motiv să nu o cred. Și pentru adulți:

SUCCES TUTUROR ȘCOLARILOR LUI CREANGĂ! Sănătate, răbdare și putere celor 1500 de elevi, profesorilor și părinților lor, pentru ca oamenii mari de mâine să își clădească astăzi temelii solide!

Acasă, în cealaltă Românie

Dincolo de pădurile ce acoperă terasele săpate de afluenții Sucevei și Siretului superior cu foioase, mai ales, păduri rămase dincolo de gardurile de sârmă ghimpată ce strangulează inima Bucovinei, se întind, în soarele blând, de început de toamnă, sate gospodărești, unele dintre ele cu hrisoave domnești drept acte de identitate:Tereblecea, Oprișeni, Valea Cosminului, Ceahor etc. Și, după ce treci prin, ori pe lângă vechi vetre de trăire românească, ajungi în Mica Vienă din răsăritul fostului Imperiu Austriac- Cernăuți. Oraș cosmopolit, dospit din aluatul secolului al XIV lea (este atestat la 1408, într-un hrisov de la Alexandru cel Bun), el a crescut serios începând cu stăpânirea habsburgică, ce a dorit să reducă, treptat, rolul Sucevei, atât de puternic legată de Petru I Mușat, de Ștefan cel Mare, de tot ceea ce însemna lupta pentru afirmare și apărare împotriva străinilor. Într-o zi superbă, un grup de copii din școala noastră au fost turiști prin acest minunat oraș. Multe am vizitat. Multe am văzut și auzit. Dar imaginea cea mai impunătoare din și despre orașul de pe Prut, imaginea care ni s-a imprimat pe retină, este imaginea Universității. În fapt, este construcția impunătoare a Mitropoliei Bucovinei și Dalmației, ridicată între 1864 şi 1882, după proiectul arhitectului ceh Josef Hlávka, în stil bizantin cu evidente influențe maure. Unul dintre cele mai mărețe monumente de arhitectură urbană din regiune, reședința mitropolitană, devenită, între timp, sediul universității cernăuțene, a fost inclus, în 2011, pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Cărămidă roșie, bolți impunătoare, tavane incredibil de elegant decorate, dușumele parchetate, holuri mozaicate, coloane dând volum și zveltețe, ferestre largi, dând către intrarea maiestuoasă, ori către parcul dendrologic ce coboară până la Prut... o incredibilă simfonie de culoare, de materiale, de talent, de viziune și de istorie. Deși trecut prin incendiile primului război mondial și prin alte nenorociri în cel de-al doilea, monumentalul edificiu se înfățișează azi în toată splendoarea. Sala de marmură, sala sinodală în care, la 15/28 noiembrie 1918, răsunau cuvintele lui Iancu Flondor, ale lui Ion Nistor și ale celor care, în urale, votau unirea necondiționată și pe vecie cu România, ne primește tăcută, cu nădejdile de atunci ascunse în te miri ce cotloane, cu măreția-i scrutată, azi, de privirea searbădă, ridicată pe peretele din fața căruia a glăsuit, acum un veac, floarea românismului bucovinean, a cvasinecunoscutului Fedcovici, devenit patron peste o clădire care nu-i a lui, într-o universitate pentru care n-a făcut mai nimic. Ne-am bucurat de tot ceea ce am văzut, de tot ceea ce ne-a povestit doamna Angela, și ne-am înfiorat la gândul că toate acestea, și încă multe altele, fac parte din Patrimoniul Mondial, deci și din cel românesc, mai ales că toate cheltuielile (și nu au fost puține) necesitate de acest lăcaș au fost suportate de Fondul Religionar Ortodox Român, deci de românii din Imperiul Austriac din sec. XIX.

Început de an școlar la Mahala

1 septembrie e, în fiecare an, început de nou an școlar. Da. Școala începe în același timp cu anul bisericesc și nu întâmplător. Școala a luat naștere în pridvorul bisericii și multă vreme au mers mână în mână. Nu mai e chiar așa, dar anul școlar începe tot la 1 septembrie. La noi, în estul Europei, firește. La noi, în România, anul școlar începe la 1 septembrie, dar elevii vin abia la jumătatea lunii. La Mahala, ca și în întreaga Ucraina (și nu numai) școala începe cu elevii în bănci de la 1 septembrie. Și, înainte de a ajunge în bănci, 1 septembrie e un moment festiv: premierea celor mai buni elevi din anul școlar anterior, înmânarea certificatelor de recunoștință pentru întregul personal al școlii, cântece, dansuri, poezii.... Veselie. Aplauze. Încurajări. Recunoaștere. Nădejde. Visuri. Primul clopoțel. La 1 septembrie 2021 noi, un grup de copii de la școala noastră, am avut bucuria să le fim alături copiilor de la școala din Mahala în momentul în care mai adaugă un set de speranțe ce împletesc viața lor și a școlii lor, școală ce funcționează din 1860. Și e o școală deosebit de frumoasă, de luminoasă, de colorată, de atrăgătoare. Directoarea ei, o femeie aprigă, un gospodar tare harnic și priceput, un excelent coleg și tovarăș de muncă. În acest an o amprentă particulară s-a imprimat festivității de deschidere a anului școlar 2021-2022, având în vedere că statul de care aparțin ( fără voia lor!) celebrează 30 de ani de independență. Dar dincolo de acest aspect, mărturisind eleganță și bună cuviință, ne-am simțit la noi acasă, printre oameni minunați- învățători, personal de serviciu, profesori, diriginți, o incredibilă doamnă de istorie, elevi cuminți și serioși, părinți calzi și săritori... Dincolo de toate, o zi minunată, presărată cu stropi de ploaie (semn de noroc, se spune în tradiția românească) strecurați printre priviri încrezătoare, o limbă română frumoasă și devotament al unor oameni care încă așteaptă ca Patria Mamă să-și amintească și de ei. AN ȘCOLAR MINUNAT; DRAGII NOȘTRI!

În căldura din miazănoaptele geografic

O excursie, fie ea mică, ori de mai multă durată, e o bucurie. O bucurie a cunoașterii. O bucurie a noului. O bucurie a descoperirii a noi prieteni. O altfel de învățare; una non formală, sinceră, fermecătoare. Selectivă, e adevărat, dar făcută cu drag. Poate că nu tot ce se vede și se aude ad hoc rămâne fixat în traista cu de toate a minții copiilor, dar ceea ce se simte se imprimă definitiv în tezaurul sufletesc al fiecărui călător. Ieri, la început de septembrie, sub ploi de frunze îngălbenite și de ape cerești, printre reprize de ploaie și de cer limpede, o mână de copii au poposit într-un sat. Da, un sat. Într-un oarecare sat ar părea să fie prezența noastră acolo, în acord cu niște versuri celebre. Doar că noi nu am fost într-un oarecare sat. Nici vorbă. Noi am fost la Mahala. Da. Mahala. Acea Mahala. Mahala aceea de lângă Cernăuți. Mahala aceea de unde, în februarie 1941, câteva sute de români au fost împușcați la Lunca Prutului. Mahala aceea de unde, pe lângă mulți alții, era ridicată, împreună cu copiii săi, lăsând în urmă o mamă paralizată (din grija celui mai omenos regim politic), o femeie vrednică, un adevărat simbol nu doar al rezistenței, ci și al înțelepciunii omului simplu și sincer din vremuri care par să fie tot mai uitate. Mahala Aniței Nandriș. Mahala fraților Nandriș. Mahala unor români loiali statului în care trăiesc acum, dar încăpățânați păstrători ai românismului într-o lume care este tot mai antiromânească acolo, în nord de lume românească. Și printre cei mai încăpățânați, dacă nu chiar cea mai încăpățânată, o femeie frumoasă, sensibilă, dar aprigă și hotărâtă: Elena Nandriș. Mulțumim, OM FRUMOS, DRAG și BUN! Cu drag, Veronica, Vasilică, Daria, Andrei, Diana, Damian, Răzvan, Daria, Radu, Teodor, David, Ecaterina, Sofia, Rareș, Mihaela și profesorul rămas fără cuvinte, Oltea Prelucă.