În căldura din miazănoaptele geografic

O excursie, fie ea mică, ori de mai multă durată, e o bucurie. O bucurie a cunoașterii. O bucurie a noului. O bucurie a descoperirii a noi prieteni. O altfel de învățare; una non formală, sinceră, fermecătoare. Selectivă, e adevărat, dar făcută cu drag. Poate că nu tot ce se vede și se aude ad hoc rămâne fixat în traista cu de toate a minții copiilor, dar ceea ce se simte se imprimă definitiv în tezaurul sufletesc al fiecărui călător. Ieri, la început de septembrie, sub ploi de frunze îngălbenite și de ape cerești, printre reprize de ploaie și de cer limpede, o mână de copii au poposit într-un sat. Da, un sat. Într-un oarecare sat ar părea să fie prezența noastră acolo, în acord cu niște versuri celebre. Doar că noi nu am fost într-un oarecare sat. Nici vorbă. Noi am fost la Mahala. Da. Mahala. Acea Mahala. Mahala aceea de lângă Cernăuți. Mahala aceea de unde, în februarie 1941, câteva sute de români au fost împușcați la Lunca Prutului. Mahala aceea de unde, pe lângă mulți alții, era ridicată, împreună cu copiii săi, lăsând în urmă o mamă paralizată (din grija celui mai omenos regim politic), o femeie vrednică, un adevărat simbol nu doar al rezistenței, ci și al înțelepciunii omului simplu și sincer din vremuri care par să fie tot mai uitate. Mahala Aniței Nandriș. Mahala fraților Nandriș. Mahala unor români loiali statului în care trăiesc acum, dar încăpățânați păstrători ai românismului într-o lume care este tot mai antiromânească acolo, în nord de lume românească. Și printre cei mai încăpățânați, dacă nu chiar cea mai încăpățânată, o femeie frumoasă, sensibilă, dar aprigă și hotărâtă: Elena Nandriș. Mulțumim, OM FRUMOS, DRAG și BUN! Cu drag, Veronica, Vasilică, Daria, Andrei, Diana, Damian, Răzvan, Daria, Radu, Teodor, David, Ecaterina, Sofia, Rareș, Mihaela și profesorul rămas fără cuvinte, Oltea Prelucă.