Acasă, în cealaltă Românie

Dincolo de pădurile ce acoperă terasele săpate de afluenții Sucevei și Siretului superior cu foioase, mai ales, păduri rămase dincolo de gardurile de sârmă ghimpată ce strangulează inima Bucovinei, se întind, în soarele blând, de început de toamnă, sate gospodărești, unele dintre ele cu hrisoave domnești drept acte de identitate:Tereblecea, Oprișeni, Valea Cosminului, Ceahor etc. Și, după ce treci prin, ori pe lângă vechi vetre de trăire românească, ajungi în Mica Vienă din răsăritul fostului Imperiu Austriac- Cernăuți. Oraș cosmopolit, dospit din aluatul secolului al XIV lea (este atestat la 1408, într-un hrisov de la Alexandru cel Bun), el a crescut serios începând cu stăpânirea habsburgică, ce a dorit să reducă, treptat, rolul Sucevei, atât de puternic legată de Petru I Mușat, de Ștefan cel Mare, de tot ceea ce însemna lupta pentru afirmare și apărare împotriva străinilor. Într-o zi superbă, un grup de copii din școala noastră au fost turiști prin acest minunat oraș. Multe am vizitat. Multe am văzut și auzit. Dar imaginea cea mai impunătoare din și despre orașul de pe Prut, imaginea care ni s-a imprimat pe retină, este imaginea Universității. În fapt, este construcția impunătoare a Mitropoliei Bucovinei și Dalmației, ridicată între 1864 şi 1882, după proiectul arhitectului ceh Josef Hlávka, în stil bizantin cu evidente influențe maure. Unul dintre cele mai mărețe monumente de arhitectură urbană din regiune, reședința mitropolitană, devenită, între timp, sediul universității cernăuțene, a fost inclus, în 2011, pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Cărămidă roșie, bolți impunătoare, tavane incredibil de elegant decorate, dușumele parchetate, holuri mozaicate, coloane dând volum și zveltețe, ferestre largi, dând către intrarea maiestuoasă, ori către parcul dendrologic ce coboară până la Prut... o incredibilă simfonie de culoare, de materiale, de talent, de viziune și de istorie. Deși trecut prin incendiile primului război mondial și prin alte nenorociri în cel de-al doilea, monumentalul edificiu se înfățișează azi în toată splendoarea. Sala de marmură, sala sinodală în care, la 15/28 noiembrie 1918, răsunau cuvintele lui Iancu Flondor, ale lui Ion Nistor și ale celor care, în urale, votau unirea necondiționată și pe vecie cu România, ne primește tăcută, cu nădejdile de atunci ascunse în te miri ce cotloane, cu măreția-i scrutată, azi, de privirea searbădă, ridicată pe peretele din fața căruia a glăsuit, acum un veac, floarea românismului bucovinean, a cvasinecunoscutului Fedcovici, devenit patron peste o clădire care nu-i a lui, într-o universitate pentru care n-a făcut mai nimic. Ne-am bucurat de tot ceea ce am văzut, de tot ceea ce ne-a povestit doamna Angela, și ne-am înfiorat la gândul că toate acestea, și încă multe altele, fac parte din Patrimoniul Mondial, deci și din cel românesc, mai ales că toate cheltuielile (și nu au fost puține) necesitate de acest lăcaș au fost suportate de Fondul Religionar Ortodox Român, deci de românii din Imperiul Austriac din sec. XIX.