A fost Ziua Culturii Naționale. A trecut. Cineva spunea, hâtru, că urmează 364 de nopți ale acesteia. Am luat-o ca glumă. Dar modul în care este tratată cultura în lumea românească mă îngrijorează. Îmi amintesc cumva cu jind de memorabila replică a premierului britanic Winston Churchill care, în momentul în care, prezentându-i-se în cadrul şedinţei Guvernului bugetul anul (Regatul Unit, ca și mare parte a Europei, se afla în plin Al Doilea Război Mondial) având la cultură 0 lire sterline, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a uitat urât la funcţionarii de la Finanţe. „Suntem în război,” s-au apărat aceştia în fața privirii fioroase ce se ivea din spatele unui trabuc uriaș. „Şi atunci pentru ce luptăm?!”, a întrebat Churchill.
Deci… noi pentru ce luptăm, cu un buget cvasinul?
Când vine vorba de școală, aici eforturile aparțin exclusiv educatorilor și educabililor. Nimeni nu dă un ban pe niciunii. Noroc cu apostolatul la care slujitorii școlii se înhamă încă de când învață să fie educatori. Un apostolat fără de care…. Nici nu mă mai gânesc la relația cultură-noapte pe care a făcut-o un șturlubatic pe rețelele media. Apostolat fac și colegii mei de la școală. Mereu. Cum am făcut-o și eu vreo 40 de ani. Dar o fac pentru că știu că aceasta-i misiunea lor: să deschidă ochi. Și nu e vorba de ochii aceștia biologici, cu care elevii lor văd, ci ochii aceia interiori, cu care oamenii se deschid către Univers, fie el cel mare, nelimitat, plin de tot soiul de corpuri cerești, fie de cel interior, atât de complex și greu de descifrat și el.
Copiii noștri au celebrat, în felul lor, ceea ce înseamnă cultura. Îndrumați de profesorii lor, au recitat, au dansat, au discutat, au argumentat, au desenat, au cântat, au celebrat nume mari ale culturii noastre, căci nu se poate uita că Ziua Culturii e Ziua Luceafărului nostru. Sălile de clasă, holul mare și, mai ales, biblioteca școlii le-au fost spațiul de manifestare a sensibilității, creativității și imaginației lor. În sufletele lor, încărcate de emoții, vor rămâne amintirile unui eveniment în cadrul căruia au ieșit în față. Au fost văzuți. Au fost auziți. Au fost apreciați. Câtă nevoie au de validare! Și cât de mult i-ar trebui școlii de un spațiu propice unui asemenea tip de activități! O sală de festivități, o sală de spectacole, o sală mare care să permită copiilor și aparținătorilor lor să se bucure de mai micile ori mai marile lor realizări. Când s-a ridicat școala era haosul de după revoluție și nimeni nu s-a gândit la asta. După ce s-a tot retrocedat de ici și de acolo, nu prea a mai rămas spațiu. Din ceea ce ar fi trebuit să fie arealul unui complex școlar modern, cu cantină, și sală de sport, și bazin de înot, și sală de spectacole, a rămas un ciot pe care s-a înghesuit, cu chiu cu vai, sala de sport. În rest, un ciot de parc pe care voiau să ni-l ia cu ceva ani în urmă.
Ooofff, iar m-am luat cu criticile, în loc să rămân la oamenii aceștia minunați care încă țin școala în picioare. Și care slujesc cultura română cu sufletele lor generoase. Și, de multe ori, cu portofelul personal. Felicitări copii, urmași ai lui Nică a lui Ștefan a Petrii Ciubotariul! Felicitări, Smaranda Păstrăv, Loredana Pașcan, Elena Roboschi, Cristina Gontaru (coordonator de proiect) și Geanina Bernicu (omul care sprijină pe toată lumea), tuturor celorlalte cadre didactice din școală care au răspândit firimituri din sufletele lor în sufletele copiilor de Ziua Culturii Române!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu