Pe zi ce trece, ne îndepărtăm de anii în care noi, cei mai vârstnici acum, am deschis ochii către o lume pe care nu o bănuiam atât de strâmbă, de nedreaptă, de falsă. Copiii noştri, născuţi când ochiul unui mileniu se închidea, lăsând deschisă pleoapa celui ce avea să se nască, nu vor cunoaşte comunismul decât din poveştile noastre şi din expoziţiile muzeale. Sau cel puţin aşa credem. Sau cel puţin aşa ne dorim. Sau, mai ales, aşa sperăm.
Pentru ca ei să nu cunoască ororile unui asemenea regim, pentru a nu deveni ei ori semenii lor victime ori călăi într-o lume în care delaţiunea, minciuna şi aburcarea pe cadavre deveniseră principii de stat, se cuvine să nu lăsăm a se şterge din memorie suspinele Sighetului.
Ar fi omeneşte ca, măcar o dată în an, să ajungem, şi să ne ducem şi pruncii, la Memorialul din nord de ţară. Pentru a nu uita. Pentru a cunoaşte. Pentru a ierta. Pentru a nu repeta.
Mare dreptate aveti!
RăspundețiȘtergere