Ramas bun! Pe data viitoare, prieteni!

S-a încheiat o săptămână mai...altfel pentru școala noastră. O săptămână... ciudată, pentru că am lucrat oarecum fragmentar: clasele a VIII a în activitate, dar nu față în față, ci doar on line, celalalte în vacanță (spre invidia celor nevoiți să facă teme, să fie ascultați, să se ascundă în spatele bulinelor colorate....): N-am mai avut niciodată un astfel de program deocheat, dar nevoia te învață, iar ordinea ierarhică te oblică să te supui, așa încât bucuros le-am dus (și încă o să le mai ducem) pe toate. Dincolo de starea aceasta de nedumerire și inconfort, acest mod de lucru ne-a facilitat prezența în vizita virtuală de proiect Erasmus+ care s-a desfășurat între 12-16 aprilie, gazdele noastre fiind școala parteneră din Palermo, Sicilia. Chiara, coordonatoarea echipei italiene, a realizat un program dens și nu s-a lăsat până nu și-a atins toate obiectivele, moderândîntâlnirea a peste 60 de cadre didactice din cele 6 școli partenere. A fost o experiență inedită pentru toată lumea, am mai întâmpinat probleme tehnice, am mai pierdut conexiuni, dar am finalizat cu succes o întâlnire ce părea, inițial, greu de gestionat. Au fost prezentate activitățile derulate de fiecare școală parteneră, s-a făcut un schimb de bune practici, s-a discutat despre problemele specifice fiecărei școli, îndeosebi cele legate de violență, de rolul mediatorilor școlari, de comunicare și integrarea copiilor cu cerințe educaționale și, cum altfel, am vizitat Palermo și ne-am delectat cu gastronomia siciliană, ce diverse tradiții și obiceiuri, cu muzică și dansuri specifice, am poposit în diverse locuri cu profunde semnificații pentru locuitorii orașului în care, cu peste 150 de ani în urmă, se stingea Nicolae Bălcescu... Totul virtual doar, din păcate. Chiar și așa, a fost un bun prilej de a întâlni oameni frumoși, entuziaști, creativi, oameni veseli și prietenoși, oameni pentru care școala este mai degrabă prima casă, o casă pe care și-o doresc a fi tot mai deschisă, tot mai prietenoasă, tot mai sigură pentru cei care pășesc dincolo de ușa ei de intrare. S-au făcut analize, s-au împărtășit idei, s- proiectat viitoarea (și ultima) întâlnire de proiect pe care ne-am dori-o, cu toții, normală, firească, față în față. Vom vedea ce ne rezervă următoarele luni în problema pandemiei pentru a putea hotărî, în cunoștință de cauză și în deplină siguranță, modul de lucru. Până atunci, echipa de lucru a școlii, coordonată de prof. Georgeta Cîmpan, și -a asumat sarcinile de lucru pentru întâlnirea ce va avea loc în Tenerife și pentru realizarea produselor finale ale unui proiect care ne e tare drag- Medierea disputelor de către mediatorii școlari.Arrivederci, Palermo!Esperamos verte, Tenerife!

Întâlnire de proiect Erasmus+. Vizită virtuală la Palermo

Şcoala „Ion Creangă” Suceava este partenerul a cinci școli europene în proiectul intitulat „Deliberative mediator leader students” (2018-1-TR01-KA229-059667-6). Îniţiativa (şi coordonarea proiectului) aparţine unei şcoli turceşti, Ziya Gökalp Ortaokulu, din Hendek/ Sakarya, iar activităţile proiectului erau programate a se desfăşura pe parcursul a 2 ani, 2019 – 2020. Din păcate, pandemia provocată de SARS-COV ne-a împiedicat să ne putem desfășura activitățile de proiect programate în 2020, așa încât, cu acordul finanțatorului (Comisia Europeană), le-am reluat în acest an. Întâlnirea aceasta de proiect a fost.... altfel, restricțiile împiedicând mobilitățile programate în Sicilia și obligându-ne să ne vedem doar în generosul spațiu creat de Google pentru întâlnirile on line. Pe fond, proiectul vizează ceea ce alţii utilizează de mai mulţi ani în şcolile occidentale: „peer mediation”. Nu e un concept nou, aşadar, doar că organizaţia noastră şcolară nu l-a utilizat până acum, nici teoretic, nici în activităţile practice. Scopul pe care ni l-am propus este acela de a crea o reţea de mediatori – profesori şi elevi – care, prin intervenţia lor promptă, să asigure un climat propice desfăşurării întregii activităţi şcolare, prin soluţionarea promptă şi reducerea conflictelor din şcoli, îmbunătăţind relaţiile dintre elevi (relaţii aflate într-un evident proces de degradare), dintre aceştia şi profesori, dintre elevi şi părinţi ori dintre profesori şi părinţi. Urmărim, înainte de toate, familiarizarea elevilor cu conceptul de mediere, precum şi exersarea unor role-play-uri pentru ca, odată înţeles mecanismul acesteia, să poată fi utilizată ca modalitate reală de soluţionare a situaţiilor tensionate, conflictuale din şcoli, ca alternativă la metodele utilizate acum – scăderea notei la purtare, eliminarea temporară, exmatricularea sau chiar abandonul şcolar. Rețeaua de mediatori ne-am creat-o chiar în primul an de proiect, dar nu prea mai avem cum să o folosim. Dar nu trece ea. pandemia asta? Tot vom reveni la viața normală cândva și atunci vom relua o activitate care nu doar că place, dar este și eficientă. Până atunci, gânduri bune, sentimente care au abundat azi în intervențiile participanților (cca 60), dorința de a ne vedea față în fațî și, cum a exprimat cineva, dorința de a proiecta un alt parteneriat școlar comun cât de curând.

Nu avem voie să uităm!

Cucule, cântecul tău Tare le-o menit de rău! O mână de copii și dirigintele lor în curtea școlii(VI A, Școala Gimnazială Ion Creangă Suceava) . Măști. Distanță. Cuvinte nu prea multe, că ei, copiii, nu au răbdare. Dar cuvinte spuse din suflet de copilul de altădată, copil care a crescut la umbra gardurilor de sârmă ghimpată. Și care privea către turlele strălucitoare ale bisericii de dincolo. Și care a ascultat sumedenie de povești (credea,atunci, că sunt doar povești!) de la un moș minunat- Moșu Traș (Dumitru îl chema pe bunicul matern, dar cine-l mai știa altfel decât Traș?) Și care tare mult și-ar fi dorit să alerge prin pădurile acelea nesfârșite la care nu avea acces.. Numai prin cuvintele moșului a fost acolo, de multe ori. Tot cuvintele, nu prea multe, au spus nu o poveste, ci o firimitură de viață, o faptă de jertfă întru suflet și Țară: masacrul de la Fântâna Albă. A fost o firimitură, dar vom mai aduna firimituri de suflet românesc, pentru a face o pâine mare. Pentru că, dincolo de orice, le suntem datori acesto oameni care, fiecare în felul său, au pus sufletul lor la temelia existenței noastre. Și nu avem voie să uităm! Am spus o rugăciune pentru sufletele lor nevinovate, am aprins lumânări să ne vadă și ne-am exprimat nădejdea că nu vom mai fi supuși, vreodată, la asemenea surghiun și la asemenea suferință. Am împărțit plăcințele copiilor, așa cum dădea bunica nepoatei ajunsă diriginte atunci când pomenea pe toți morții ei (nici o plăcintă din lume nu are mirosul și gustul celor împărțite la cimitir de Sânchetru, când mormintele deveneau mese încărcate cu de toate!). Copiii și-au amintit că trebuie să spună bodaproste pentru asta și sunt sigură că, atunci când vor fi adulți, vor face și ei asemenea gesturi. Lumânărelele constituite într-o semn al crucii nu au prea ars; un curent de joasă înălțime le-a spulberat sâmburii de lumină. Lampioanele, însă, au suplinit acest inconvenient: absolut toate, după mici rotocoale deasupra școlii, s-au îndreptat către nord, către locul acela de tristă amintire. Fie-le țărâna ușoară celor câteva mii de români uciși acum 80 de ani și fie-le veșnică amintirea! #FântânaAlbă1941 #FântânaAlbă80

A trecut un an. Facem parastas?

A trecut mai mult de un an de când școala e altfel. E o școală fără copii. Mă rog, a fost un interval în care au mai fost ceva copii, dar a fost ca și cum n-ar fi fost. O școală fără profesori. O școală tăcută și tristă. O școală în care nu se mai sparg table, în care nu se mai trântesc uși, în care nu se mai aleargă, unde nu se mai cântă, nu se mai dansează, nu se mai pun la cale șotii...E o școală care își pierde, treptat, suflul său vital, esența ființării sale. E pustiu la școală. Nici cățelul pe care copiii îl adoptaseră ca mascotă nu mai e (nu vă faceți griji: a ajuns în Germania; nu știu dacă latră nemțește acum, dar are parte de o familie care-l iubește). Parcă nici păsări nu mai poposesc în parc. Parcă nici soarele nu se mai ițește ca altădată pe după perdele, făcând cu ochiul puștilor din bănci. Am intrat în vacanță. Am intrat în vacanță??? Chiar??? Eu, omul care a trăit mai mult în școală decât în afara ei, nu simt acest lucru. Nu am simțit bucuria aceea fantastică a eliberării de sub imperiul unui program strict și aruncarea în valurile verzi-înflorite ale naturii, în valurile calde ale soarelui tot mai înalt, în valurile liniștii de dincolo de gardurile obligațiilor. Mi-am văzut copiii, pentru un ceas, în curtea școlii. Nu i-am îmbrățișat, nici măcar de mâini nu ne-am prins când am înălțat, împreună, o rugăciune pentru morții noștri din poiana Varniței. I-am simțit nu știu dacă triști, dar cu siguranță înstrăinați unii de ceilalți. Le-am simțit însingurarea, greutatea de a comunica direct unii cu ceilalți, nesiguranța în a exprima trăiri și sentimente. Sunt palizi, sunt obosiți, sunt lipsiți de vlagă. Mi-i doresc altfel. Vreau să le văd ochii strălucind, vreau să-i văd făcând șotii, vreau să îi văd că sunt vii. Când va fi asta? Va mai fi asta?