A trecut un an. Facem parastas?

A trecut mai mult de un an de când școala e altfel. E o școală fără copii. Mă rog, a fost un interval în care au mai fost ceva copii, dar a fost ca și cum n-ar fi fost. O școală fără profesori. O școală tăcută și tristă. O școală în care nu se mai sparg table, în care nu se mai trântesc uși, în care nu se mai aleargă, unde nu se mai cântă, nu se mai dansează, nu se mai pun la cale șotii...E o școală care își pierde, treptat, suflul său vital, esența ființării sale. E pustiu la școală. Nici cățelul pe care copiii îl adoptaseră ca mascotă nu mai e (nu vă faceți griji: a ajuns în Germania; nu știu dacă latră nemțește acum, dar are parte de o familie care-l iubește). Parcă nici păsări nu mai poposesc în parc. Parcă nici soarele nu se mai ițește ca altădată pe după perdele, făcând cu ochiul puștilor din bănci. Am intrat în vacanță. Am intrat în vacanță??? Chiar??? Eu, omul care a trăit mai mult în școală decât în afara ei, nu simt acest lucru. Nu am simțit bucuria aceea fantastică a eliberării de sub imperiul unui program strict și aruncarea în valurile verzi-înflorite ale naturii, în valurile calde ale soarelui tot mai înalt, în valurile liniștii de dincolo de gardurile obligațiilor. Mi-am văzut copiii, pentru un ceas, în curtea școlii. Nu i-am îmbrățișat, nici măcar de mâini nu ne-am prins când am înălțat, împreună, o rugăciune pentru morții noștri din poiana Varniței. I-am simțit nu știu dacă triști, dar cu siguranță înstrăinați unii de ceilalți. Le-am simțit însingurarea, greutatea de a comunica direct unii cu ceilalți, nesiguranța în a exprima trăiri și sentimente. Sunt palizi, sunt obosiți, sunt lipsiți de vlagă. Mi-i doresc altfel. Vreau să le văd ochii strălucind, vreau să-i văd făcând șotii, vreau să îi văd că sunt vii. Când va fi asta? Va mai fi asta?