Gânduri româneşti din Bucovina la Unirea cea Mică

Când, în 1859, într-un ianuarie blând, Adunările Elective ale Moldovei şi Valahiei încredinţau domnia lui Alexandru Ioan I, un strop de nădejde se înfiripa în sufletele românilor; se urnea din loc naţia, se punea în mişcare proiectul naţional creionat de generaţia paşoptistă, se hrănea nădejdea unei altfel de lumi româneşti.
Bucovina noastră, detrunchiată de austrieci de la trunchiul Moldovei, a privit de dincolo de Cordun înfăptuirile fraţilor ei şi a ascultat, printre şoaptele vântului trecând prin frunzişul fagilor, Hora Unirii. Nădăjduia, asemeni altor provincii româneşti, la vremea când avea şi ea s-o joace, scăpată de ocupaţia străină.
Trecut-au anii...se şterge amintirea...se aşază colbul peste faptele străbunilor şi, într-o zi, ne vom trezi că nu mai ştim cine suntem. Pentru a întârzia o asemenea clipă, dar şi pentru a aminti copiilor de Domnul Cuza, ne-am îmbrăcat, elevi şi profesor, în straie româneşti şi am trăit o zi românească taman în ziua în care, cu 162 de ani în urmă, Vodă Cuza era proclamat domn la Bucureşti. Să fie spre bucuria noastră şi veşnica amintire a celor ce-au făurit România modernă!