Uniforma şcolară-pro sau contra?

Îmi amintesc de momentul în care, într-o îndepărtată zi de vară, învăţătoarea din sat, fostă colegă de şcoală cu mama, a venit la noi acasă. Eu tocmai ieşisem în pragul casei cu o grămadă de cârpe şterpelite de pe lângă maşina de cusut a mamei. Erau « straiele » păpuşii şi le scosesem afară, « la aer », aşa cum făcea mereu mama cu lucrurile bune, din dulapuri, lăzi şi cămări. N-o cunoşteam pe doamna care tocmai intrase, aşa că nu am catadicsit să-i arunc vreo privire. Şi nici n-am dat buzna înăuntru, să aud ce vorbeşte mama cu ea. Că aşa am învăţat de la ele, de la mama şi bunica mea, că nu e bine să caşti gura la ce vorbesc cei mari.
Nu ştiu cât să fi stat doamna la noi. Ştiu însă că seara, când a venit tata de la lucru, mama i-a spus că învăţătoarea, care avea o fetiţă de vârsta mea, ar fi vrut să merg la şcoală, chiar dacă aveam doar şase ani, că merge şi fata ei şi...Atât le-a trebuit! Am tăbărât cu gura pe ei: să-mi ia ghiozdan, să-mi cumpere uniformă, să....să...să....Degeaba a încercat bunicul să mă astâmpere. Degeaba s-a căznit bunica să-mi spună că trebuie să se gândească bine, că sunt prea mică şi că o să fie ghiozdanul mai mare decât mine, că o să mă mănânce câinii iarna ori că o să mă satur repejor....Nimeni şi nimic nu m-a putut potoli.
Să te ţii apoi ce “şcoală” făceam eu cu copiii din vecini ! Toţi trebuiau să scrie după dictarea mea(oho, eu citeam de la 4 ani!), să nu fie “obraznici” şi să aibă unghiile curate. Şi, Doamne, când mi-am văzut uniforma!!! Cred că până la începutul şcolii am îmbrăcat-o de milioane de ori; mă fascina combinaţia de alb-albastru, mă suceam în fel şi chip în faţa oglinzii, mă făleam în faţa vecinilor, iubeam pur şi simplu, rochiţa aceea cu şorţuleţ care se aşezau pe mine ca pe o prinţesă(mă rog, aşa îmi închipuiam eu prinţesele). Aveam, de fapt, un nou statut: intram în rândul oamenilor mari, cu obligaţii, cu program, cu responsabilităţi. Aşa am perceput atunci şi aşa am simţit mereu relaţia mea cu uniforma şcolară. Era simbolul unei vârste, eticheta unor speranţe, imaginea apartenenţei la un grup special. Purtarea ei îmi crea sentimentul că sunt cineva, că sunt altceva decât fetiţa de fiecare clipă, că lumea mă priveşte altfel, cu drag şi cu respect, tocmai din pricina uniformei. Şi, ani de zile, m-am străduit să-mi onorez apartenenţa la comunitatea şcolarilor simbolizată de această îmbrăcăminte; puteam vorbi oricum, puteam să mă comport uneori prosteşte, alteori necugetat, puteam face trăznăi, dar nu când aveam pe mine uniforma şcolară. Atunci trebuia să respect visele mele şi pe ale celor care mă învredniciseră s-o port!
Şcolarii de azi!? Ce va fi însemnând uniforma pentru ei? Li s-au inoculat tot soiul de idei, uneori chiar de către părinţii lor, conform cărora uniforma este rămăşiţă comunistă. Nu este adevărat. Uniforma nu doar te îmbracă, uniforma te scoate din anonimatul străzii, îţi creează sentimentul de apartenenţă şi te responsabilizează.
Ca urmare, consider oportună o discuţie pe tema reintroducerii uniformei

obligatorii în preuniversitarul românesc. Dintr-o mulţime de motive, dar mai ales din dorinţa de securitate.