marți, 24 august 2010

În pragul unei noi experienţe: eTwinning


Am aflat de ceva vreme de proiectele eTwinning dar, prinsă în alte activităţi, sau pur şi simplu, ajunsă la o oarecare saturaţie în extracurricular, nu m-am implicat( deşi m-am înscris pe portalul cu pricina de ceva vreme!) În primăvară, mă trezesc cu invitaţia lansată de o colegă harnică şi pricepută(Liliana Liviuţa Mihalachi, de la Comăneşti) de a participa la o sesiune de discuţii pe skype despre acest gen de activităţi, acţiune prin care juna dăscăliţă de limba lui Shakespeare îşi dorea să "mănânce" din tortul de 5 ani al eTwinninilor. Cum curiozitatea e o caracteristică a fiinţei mele(deşi ştiu că a omorât pisica!), m-am conversat cu colegele, numai că fără microfon(că, până să-l pun la locul lui, l-am făcut zob!) şi am aflat lucruri interesante. Şi, ascultătoare cum sunt, m-am ţinut de promisiune şi am făcut blogurile astea(al meu, al şcolii, al clasei mele) şi am reintrat pe site-ul gemenilor europeni. Se făcuse vară însă, lumea- care la mare, care la munte, care în fundul grădinii(deh! -25%, ce să facem!?) şi, deocamdată, activitatea e mai mult în imaginaţie, în idei de proiecte, în tatonări de posibili viitori parteneri.
Într-una din zile, găsesc invitaţia la o competiţie deschisă celor nou intraţi în lumea aceasta. Câteva idei, câteva zile de muncă, ceva corecturi, mai multe reveniri, abandonarea unor idei....şi s-a încropit un proiect pe care l-am trimis şi...Ura!!!! Plec la Istambul! Propunerea mea de proiect a fost una din cele trei premiate!
Sper din tot sufletul să găsesc parteneri care să se angajeze în derularea acestui proiect! Şi, de ce nu?, anul viitor să fim premiaţi pentru bune practici!
Deocamdată voi scoate din nou şcoala mea în lume! "Ion Creangă", elevii şi profesorii săi vor poposi pe malurile Bosforului în încercarea temerară de a ne antrena în acest generos tip de proiecte europene.
Impresii, imagini, confirmarea aşteptărilor(sunt sigură!)- la revenire. Până atunci....rutina cotidiană.

sâmbătă, 21 august 2010

Invitaţie la congres



Constanţa, oraşul în care acum 100 de ani se desfăşura al III lea Congres al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, este din nou gazda unei reuniuni învăţătoreşti: al XXXI lea Congres al AGIRo şi al Cadrelor Didactice Române de peste Hotare. Invitaţia se adresează tuturor cadrelor didactice, ştiut fiind că, indiferent ce titulatură am avea, cu toţii suntem învăţătorii generaţiilor ce vin.
Chemarea la această Agora a educaţiei a fost realizată în mod repetat, prin varii mijloace media, în aşa fel încât să nu se poată spune că nu s-a ştiut de un eveniment de calibrul celui anunţat. Sunt aşteptaţi, la Eforie Sud, peste 1000 de participanţi, atât din România, cât şi din afara graniţelor ei, ştiut fiind că suntem o ţară înconjurată de români. De la Chişinău şi Cernăuţi, de pe Valea Timocului şi din Voivodina, din alte zone cu comunităţi româneşti, sunt aşteptate idei, proiecte, propuneri, analize critice, realizări ale celor mari şi celor mici, frânturi de suflete risipite clipă de clipă întru clădirea OMULUI. Şi întru păstrarea identităţii româneşti. Să nu uităm că, într-un Congres, de mai mică amploare, în aprilie 1917, s-a înregistrat o atmosferă destul de ostilă şcolii naţionale. Întrunirea a fost dominată de elementele şovine angajate în sistemul de învăţământ din fosta gubernie rusească. Şi totuşi, la sfârşitul întrunirii,se hotăra:„În şcoala moldovenească se introduce alfabetul latin, care va fi întrebuinţat atât în cărţile didactice, cât şi în scris“. Profesorul Ion Buzdugan, care a prezentat referatul în problema alfabetului, a apreciat importanţa hotărârii respective astfel: „Prin alfabetul latin noi ne deschidem deodată porţile spre întreaga cultură românească, din care până acum nu ne-am împărtăşit aproape deloc“.
Poate nu se va întâmpla nimic surprinzător. Poate va fi o întâlnire obişnuită. Sau, poate...
Vom vedea ce va fi. Speranţele sunt numeroase, sperăm că şi satisfacţiile fi-vor pe măsură!

duminică, 15 august 2010

Acasă la Vodă Dragoş


Am avut parte astăzi de o experienţă foarte plăcută. Am fost la Baia, la un simpozion organizat de şcoala ce poartă numele învăţătorului Nicolae Stoleru. Nimic extraordinar până aici. De simpozioane din acestea e plină lumea, mai ales că sunt aducătoare de puncte în grilele de evaluare a cadrlor didactice.
M-a impresionat plăcut însă implicarea tineretului din şcoala respectivă, tineri profesori care, în ciuda unor salarii mizerabile, a dispreţului afişat evident de conducerea de stat(eram gata sa zic si de partid, dar as fi gresit, caci partidele adevărate îşi protejează cumva intelectualii!), a lipsei de perspective imediate şi de lung parcurs a şcolii şi a profesiei, au fost actorii principali într-o activitate organizată şi dirijată de ei. Amabili, calzi, deschişi, gata să te ajute cu orice se pricep, copiii aceştia dau oricând lecţii titularilor cu state vechi care, de multe ori, afişează doar morga data de numărul de ani din cartea de muncă, nu şi jertfelnicia unei profesii care pare a fi destinata apostolatului perpetuu.
Le-au fost alături şi oameni aparţinând unei mai vechi generaţii, care au fost formaţi pe principiile învăţătorului ce acum aproape un veac lansa "Vestitorul satelor" ce avea să călăuzească viaţa comunităţilor rurale româneşti până către sfârşitul celui de-al doilea război mondial: preţuirea neamului şi ţării, dragostea pentru adevăr, respectul pentru cei care au fost ca premisă a clădirii unor noi şi drepte caractere.
Mândri de trecutul aşezării lor, oamenii şcolii sunt sufletul viu al satului existent pe vatra primei capitale moldave. Şi se vede, şi se simte asta din felul în care, în zile nu tocmai propice culturii, îşi cinstesc înaintaşii, îşi preţuiesc comorile de artă populară, îşi cresc copiii. Căci, aşa cum au înţeles gazdele mele de azi, "este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă", aşa cum spunea Tudor Vianu.
Mulţumesc, Baia, pentru lecţia de fraged patriotism pe care te străduieşti să-l cultivi! Mulţumesc, Loredana, Marius, Mircea şi toţi cei care aţi făcut ca astăzi să poată avea loc întâlnirea de suflet din "Civitas Moldaviensis"!

duminică, 8 august 2010

Pe marginea unei şcoli de vară...



Iar a ieşit preşedintele la rampă. Iar dă cu mogulii de pământ. Iar arată cu degetul către cei care sunt, în viziunea lui, vinovaţi de toate relele din societate(desigur, alţii, nu porocaliii lui!).
Printre cei arătaţi cu degetul în ultimele zile, fireşte, Dinu Patriciu. Fireşte, pentru că degetul prezidenţial pare să aibă abonament la poza magnatului cu petrolul.
Nu ştiu care şi în ce măsură are dreptate. Şi nici nu mă amestec- era să zic că nu mă priveşte!- în discuţiile de la chioşcul din colţ ori din scara blocului pe această temă. Adevărul e, cu siguranţă, pe la mijloc.
Până una-alta însă, mogulul cu părul grizonat mai face câte ceva pentru şcoală. Fundaţia pe care o conduce se implică în proiecte care privesc direct şcoala, elevii şi profesorii ei. A construit şcoli acolo unde era cea mai mare nevoie, oferă burse pentru elevi şi studenţi, formează profesori. La o sesiune de formare a cadrelor didactice am participat şi eu în această vară. Indirect, prin intermediul lui Ghiţă(aşa îl cheamă pe calculatorul nostru!) şi al celor de la fundaţie(mulţumesc Tincuţa, Mihaela, Cristian and co!), în cadrul unei şcoli de vară pentru cadre didactice din mediul rural în cadrul programului "Educaţia merită".
O săptămână nu m-am dezlipit de calculator, de la 9 dimineaţa până la 5-6 după amiaza. A fost o experienţă deosebită, din multe puncte de vedere. Nu vorbesc de competenţa conferenţiarilor(una de cea mai înaltă ţinută!), de pragmatismul temelor, de varietatea metodelor ori de orarul deosebit de echilibrat. M-au impresionat oamenii aceia prezenţi la cursuri, 60 de profesori de toate disciplinele, de la şcoli din mediul rural din mai multe judeţe. Nişte oameni extraordinari. Nişte profesori devotaţi, dedicaţi profesiei lor, nişte educatori implicaţi în totalitate în viaţa şcolilor şi comunităţilor lor. Mi-aş fi dorit, fireşte, să fiu prezentă în sală. Nu pentru alte motive, ci doar să-i văd că există, că nu sunt iluzii, că sunt reali. Pentru că, văzând câte proiecte au derulat, câte au în derulare, câte finanţări din fonduri europene au obţinut, cât de frumos şi de pasional vorbesc despre oamenii din şcolile lor, am avut impresia că sunt holograme, că nouă, celor ce urmăream cursurile de acasă, ni s-a proiectat un film în care actorii şi-au învăţat foarte bine rolurile.
Mi-a fost, în mod repetat, ruşine din pricina a ceea ce am putea să facem şi nu facem în şcoala noastră. M-am gândit la ce potenţial extraordinar avem noi, cei din buricul târgului,şi ce risipă facem. În defavoarea noastră, a şcolii, a elevilor, a societăţii în care trăim.
Să mai spună cineva ceva urât despre cum se obţin rezultatele şcolare la ţară, că va avea o neplăcută surpriză din partea mea!

Atenţie! Vacanţa trece!


Aţi băgat de seamă ce repede trece vacanţa? Nu stiu cum se face că timpul pare să mi se scurgă tot mai repede printre degete, că s-a spart clepsidra şi a curs totul şi dintr-o dată...şi vacanţa mare a intrat la apă.
Acuşica e gata. Acuşica începe tevatura noului an şcolar.Aşa că, dragilor, vă aştept cu idei de proiecte pentru noi şi pentru copii. Fireşte, doar pe cei care vin la şcoală şi pentru alte motive decât pentru a avea de unde să ia salariu, fie acesta cât de mic ori cât de mare...Până atunci, vă dau un pont de petrecere a vacanţei: Giethoorn, Olanda. Vă place?