Sărbătoare națională

Nu-mi amintesc care a fost primul cântec patriotic pe care l-am învățat. Și nici când s-a întâmplat asta. Îmi amintesc, însă, că simțeam că undeva, în interiorul meu, se năștea un fel de bucurie care voia să iasă afară în ritmurile acelor marșuri menite să înflăcăreze mintea mea de copil. Eram în clasele mici, cu siguranță. Dar știu că, prin intermediul acestor cântece, am învățat, puțin câte puțin, cine suntem noi, ca neam. Tot de acolo am învățat cuvinte noi – patrie, republică, măreț, datorie, vitejie, eroi și eroism… Ritmurile acelea mă construiau ca om. Ca cetățean. Ca luptător. Asta știu acum, adult fiind. Atunci mi se părea o joacă. Îmi plăcea să cânt. Îmi plăcea să particip la serbările școlare. Mi se părea că așa, cântând cu bucurie, cu încredere, cu toată credința, îmi făceam datoria. Nu față de Patria care îmi era, încă, o idee abstractă, fără nici un fel de corespondent în viața reală. Nu față de republica despre care habar n-aveam ce e. Nu față de poporul pe care încă nu mi-l puteam imagina, ci față de familia mea și față de eroii din poveștile pe care mi le transmiteau cântecele. De ce aceste gânduri acum, azi? În ajun de 28 noiembrie? În apropiere de Ziua Națională? Tocmai din pricina acestor date-simbol pentru noi, locuitorii României. Tocmai pentru că azi am ascultat niște cântece despre Patrie, despre neam, despre eroism, despre datorie. Să vezi copii de clasele primare nu doar cântând, ci punând în vorbele lor tot suflețelul lor în care asemenea exerciții pot sădi semințe care vor da rădăcini puternice și sigure, rădăcini care vor crește păduri rezistente la orice fel de intemperii, să vezi asemenea manifestare e un privilegiu. Pentru că mă duc înapoi în copilărie. Pentru că mă bucur să văd că încă se mai poate. Pentru că aș zice că încă mai merită să avem speranțe. Speranțe care strălucesc în ochii aceia inundați de cuvintele cântecelor pe care le interpretează într-o zi de sfârșit de toamnă, fără să înțeleagă toate cuvintele, dar convinși că, sub ochii învățătoarelor lor , își fac datoria. Au cântat. Copii mici și copii mai mari. Au recitat. Copii mici și copii mai mari. Au creat poeme pentru Bucovina leagănului lor și pentru România, leagănul lor cel mare. S-au poticnit. S-au încurcat. Au mai uitat vorbe. Au roșit. Asta înseamnă că încă mai putem spera. Doar că, pentru ca speranțele acestea să nu rămână doar amintiri, e nevoie ca lucrurile acestea să se repete. E nevoie ca sufletul românesc să fie mângâiat și crescut curat, cu adevărul spus chiar dacă va părea să doară, dar care va crește drept arborii pădurii. E nevoie ca activități care să scuture zgura minciunilor, exagerărilor, ocultării realității să se organizeze mai des, dar fără fanfaronadă, fără ostentație, fără maximizarea unora și minimizarea altora în fărurirea istoriei. Căci istoria, mai devreme sau mai târziu, își demonstrează forța și scoate adevărul la lumină. Și așa cum lumina solară e suficientă pentru toată lumea de pe planetă, și educația trebuie să lumineze mințile astfel încât să înțeleagă că toți avem loc în istorie și că de fiecare depinde felul în care vom rămâne în ea, prin lumina adevărului, ori prin subteranele minciunii. Lumina e în carte și cartea îi așteaptă să îi facă oameni. Până vor citi tot mai multe despre ceea ce sunt oameni, și neamurile, și patriile fiecărui neam, cântecele pot să le fie un start. Alese cu grijă, și interpretate ca niște spovedanii. Cu bucurie mă înclin în fața dascălilor care au sădit semințe bune și de folos în sufletele învățăceilor lor. Cu recunoștință pentru « dictarea națională » inițiată de consilierul educativ Laura Dascălu, pentru învățătoarele (iertați-mă că nu folosesc titulatura aceea de profesor-nu-știu-de-care, dar, pentru mine, învățător este cel mai frumos titlu pe care-l poate purta un om al școlii; însuși Iisus este numit mereu Învățător !) care au pregătit cântecele patriotice cu puștii lor, pentru profesorii de gimnaziu implicați în organizarea și desfășurarea activității de azi, care a celebrat Ziua Bucovinei și Ziua Națională.