“Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”
Aşa începe epopeea copilăriei celui care, ajuns matur şi învăţător, avea să îşi păstreze neatinse nu doar amintirile dintr-o copilărie fabuloasă, ci şi sufletul de veşnic copil, spre încântarea atâtor generaţii de copii care l-au citit şi care, în mare măsură, s-au regăsit ori se regăsesc în fiecare dintre trăsnăile lui Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul din Humuleştii Neamţului.
Pe acest năzdrăvan de copil şi iubitor de copii învăţător îl aniversăm azi, la început de primăvară, când ghioceii încep a-şi iţi căpuşoarele din mustul omătului şi când şi pupăza lui Nică va fi trezindu-se la viaţă. Cuvinte de drag s-au spus în aceste zile despre Ion Creangă, cel care, din primăvara lui 2000 ne păstoreşte şcoala. Cuvinte de laudă pentru faptele lui cele întru înălţarea neamului prin cultură, prin ştiinţa de carte. Cuvinte de recunoştinţă pentru felul în care a ştiut să tezaurizeze moştenirea culturală pe care a primit-o de la bunii şi străbunii săi şi să ne-o transmită nouă, celor care, mai devreme sau mai târziu, ne vom întoarce faţa de la Harry Potter către Harap Alb şi de la Stăpânul inelelor la Acul şi barosul.
Şi pentru că nici noi nu suntem numai aşa, o şcoală cu oameni fără interes şi fără respect faţă de cei care au fost, care să vieţuiască numai pentru că aşa le-a fost dat de la bunul Dumnezeu, ci o şcoală vie, unde trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc într-o triadă ce ne dă putere, ne-am gândit că e numaidecât să ne bucurăm, împreună cu cel ce ne face mândri de şcoala în care învăţăm, de primăvară şi de înţelepciunea vorbelor, de cântec şi de nemărginirea cerului, de dans şi de încrederea în lumea de mâine.
Că doară suntem şi noi gospodari unul şi unul, dascăli înţelepţi şi răbdători şi elevi pricepuţi şi silitori, şi unii şi alţii gata de strădanii care ne-au făcut cunoscuţi în oraş şi dincolo de el, întru nespusa bucurie a părinţilor, fraţilor şi cunoscuţilor noştri.
La mulţi ani, Nică a Petrii Ciubotariul!
La mulţi ani, copilărie!
La mulţi ani, şcoala sufletului meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu