Bucuria iniţială tinde să se transforme uşor-uşor în tristeţe. O tristeţe imensă....infinită...Nu prea avem voie să visăm. Costă prea mult visele. N-avem noi faţă de acest festival. N-avem bani. Puţini părinţi ai fetelor din grup ar avea cum să rupă de la gura copiilor lor pentru a putea încropi suma necesară deplasării şi cazării la San Nicandro...300 de euro de persoană...Şi când te gândeşti că pentru unii aceştia nu se pot numi nici măcar bani de ţigări...
Poate, spun fetele....Poate, mă gândesc eu...
Poate că vreunii dintre oamenii buni şi cu posibilităţi materiale care vor citi pe aici vor avea baierile inimii largi şi vor face un gest pentru fetele mele...Poate că bunul Dumnezeu nu va lăsa dragostea lor pentru sufletul românesc să sufere...Poate că spiritul strămoşilor pe care-l invocă fetele cu fiece doină, cu fiece cântec de leagăn ori de cătănie, cu fiecare "frunză verde..." pe care o rostesc cu toată bucuria vârstei lor inocente va călăuzi mintea şi ochii cuiva capabil să-şi sacrifice ceva din preaplinul său spre a da posibilitatea unor copii extraordinari să-şi vadă visurile împlinite...Ori poate ... cine ştie....nu mai visez....costă prea mult....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu